Image of Romania in the United Kingdom

Requiem for King Michael

Posted on

Thoughts by H.E. Dr. Ion Jinga, Ambassador, Permanent Representative of Romania to the United Nations – New York, posted on on 20 December 2017.

On Saturday 16 December 2017 bells of all churches in Romania tolled, mourning King Michael of Romania who started his last journey from the Royal Palace in Bucharest to the royal necropolis in Cathedral of Curtea de Arges (The Court upon river Argeș), a little town in the Carpathian Mountains, once the capital of medieval principality of Walachia in the 13th century. The legend of this cathedral built in early 16th century is a tale about human sacrifice, love for work and death for creation.

Foreign royals, including former King Juan Carlos of Spain and Queen Sofia, King Carl Gustaf of Sweden and Queen Silvia, former Queen Anne-Marie of Greece, Prince Charles of Wales, the Grand Duke Henri of Luxembourg, Prince Lorenz and Princess Astrid of Belgium, joined the President of Romania Klaus Werner Iohannis to bid farewell at the catafalque.

Tens of thousands of Romanians came to pay their respects to King Michael and an impressive state funeral service took place in Bucharest, led by Patriarch Daniel, the head of the Romanian Orthodox Church, in the same cathedral where The King was crowned on Sept. 6, 1940. Thousands of people acclaimed The King when the Royal train entered the rail stations of towns located on the way between Bucharest and Curtea de Arges. When soldiers from the 30th Guard Brigade “Michael the Brave” carried the coffin on their shoulders to the tomb, the long way of King Michael to his ancestors came to an end, and his legend begun.

For Romanians, King Michael was a moral symbol and an anchor of hope in an age dominated by totalitarian regimes. Historians believe that his decision to remove Romania from its alliance with the powers of the Axis on 23 August 1944 has shortened the duration of the Second World War by at least six months. He was forced to abdicate on 30 December 1947 and allowed to return to Romania only in 1992, where he was acclaimed by a crowd of one million people in Bucharest.

I first met The King in 1997 in Brussels when, at the request of the Romanian Government, he visited several capitals to lobby in favor of Romania’s accession to NATO. As a young diplomat in love with history, meeting King Michael was like a fairytale, because he made history. I always believed that in many aspects the past shapes the present and anticipates the future.

When I was appointed ambassador to Belgium, and later to the United Kingdom, I had the privilege to meet The King sometimes in tete-a-tete, as he and Queen Anne honored me and my wife by accepting to be our guests for lunch or dinner at our residences in Brussels and London. Listening King Michael talking about crucial moments he personally witnessed was fabulous, as he had a special gift of transposing his audience back in the times of events.

A most memorable moment in my life was in 2008 when, alongside Ivor Porter – a British diplomat and SOE operative parachuted in Romania during WW2, who later wrote two books about his Romanian experience (one devoted to King Michael), and Jonathan Eyal – director at the Royal United Services Institute, I received from The King’s hand “The Cross of Romania’s Royal Household”, in a moving ceremony at 1 Belgrave Square, in the same room when in 1939 Sir Winston Churchill met the Romanian Foreign Minister Grigore Gafencu.

I saw The King at the royal wedding in April 2011, then at the service of thanksgiving in St. Paul’s Cathedral celebrating HM Queen Elisabeth II Diamond Jubilee in 2012, and again that year in the Queen’s Chapel of the Savoy, when King Michael celebrated 75 years since he was awarded the British Royal Victorian Order. He is the first foreign sovereign to have the coat of arms in the Savoy Chapel.

I remember a lunch once we had at the Royal Automobile Club in Pall Mall. In the RAC hall a pre-WW2 car was exhibiting and when seeing it King Michael, who loved cars, said without hesitation: “This is a Bugatti 1931!” Checking the note on the car-side I went speechless, because he was right.

In the years which followed I wrote to him in Switzerland on his birthdays and Christmas Eves. His private secretary took time to politely respond, but not anymore after Queen Anne passed away in August 2016. I attended the Queen’s burial, but I couldn’t leave New York for the King’s funeral. Instead, a candle burned for him in my apartment in Manhattan. While writing these lines, Elton John’s “Candle in the Wind” comes to my mind: “You lived your life like a candle in the wind, never fading with the sunset…, and your footsteps will always fall here. Your candles burned out long before, your legend never will”.

Indeed, the man rests in his grave, The King found his well-deserved place in history, but his legend will continue to magnify over the years. What will stay with us and the generations to come is his moral compass, his dignity, patriotism and unconditional loyalty to his Country. I can only add the inspired words of the Romanian-American writer Dorin Tudoran: ”Good night Your Majesty!”


Participarea E.S. Dr. Ion Jinga la emisiunea La Vama Vremii, cu Nicolae Badiu

Posted on

La 6 septembrie 2017, E.S. Dr. Ion Jinga, Ambasador, Reprezentantul Permanent al României la Organizația Națiunilor Unite – New York, a participat la emisiunea “La Vama Vremii” cu Nicolae Badiu.

Wild Carpathia

Posted on

Thoughts by Dr. Ion Jinga, Ambassador, Permanent Representative of Romania to the United Nations, New York, published in Huffington Post on 21.06.2017.

The first-ever United Nations Summit on Oceans, which took place in New York on 5-9 June, has reached a global agreement to reverse the decline of the ocean’s health, with more than 1,300 pledged actions for protecting the ocean and the adoption of a 14-point Call for Action to conserve and sustainably use oceans, seas and marine resources.

A blog I wrote on 26 April, “S.O.S. The World of Blue”, was a pleading in favor of global awareness on the oceans problem. As the President of the UN General Assembly, Peter Thomson, remarked during the conference: “When it comes to the ocean, it’s the common heritage of humankind. There’s no North-South, East-West when it comes to the ocean. If the ocean is dying, it’s dying on all of us”.

These words are equally true when it comes to “the green gold” of the Blue Planet: forests. Oceans mitigate climate change by capturing one third of the carbon dioxide released by human activities; forests are another huge bank for the carbon released into the atmosphere, as they tied up 45% of the carbon stored on land. Half of the oxygen we breathe comes from oceans; the other half is produced on land by forests, which are the “lungs” of our Earth. The Amazonian forests alone produce 20% of the oxygen that keeps us alive.

Similar to oceans which provide food security to over three billion humans, forests provide food, income and source of energy to 1.6 billion people. And like oceans, forests are an essential part of our spiritual heritage and cultural identity. In a nutshell, what oceans represent for 37% of the world population who lives in coastal communities, forests represent for another 25% of the Earth’s population.

As a child, I learnt from my grandparents who lived in a small village in the Carpathian Mountains that “the forest is Romanian’s brother”. This metaphor comes from the remote Middle Age and encapsulates perfectly the essence of our history. As inhabitants of a country whose social, cultural and economic fabric was closely linked to forests, and whose defense when outnumbered by foreign invaders consisted in retreats into the huge wild Carpathian forests, followed by deadly counter-attacks against the enemy – a strategy that kept my ancestors always free – Romanians are genetically connected to mountains and forests.

Similar to oceans which humans have put at risk of irreversible damage, we are losing now the greatest biological treasure represented by forests. Rainforests once covered 14% of the Earth’s land surface, while today they cover a mere 6%. If not protected, the last remaining rainforests could be consumed in less than 40 years.

Half of the world’s 10 million species of plants, animals and insects live in forests. Experts estimates that we are losing 137 plant, animal and insect species every single day due to deforestation. As the forest species disappear, so do many possible cures for diseases. The U.S. National Cancer Institute has identified 3000 plants that are active against cancer cells. 70% of them are found in the rainforests.

Therefore, like for oceans, rising awareness about the fatal consequences of deforestation is crucial to our future. On 27 April 2017, the UN General Assembly adopted the United Nations Strategic Plan for Forests 2017-2030, which includes 6 global forest goals and 26 associated targets aimed at halting deforestation and forest degradation. To boost implementation of these goals and targets, on 1-5 May 2017 the UN organized in New York the United Nations Forum on Forests.

Forests cover 30% of the planet land, or almost four billion ha. Seven million ha are in Romania, which represents 29% of the national territory; 60% of our forests are located in the Carpathian Mountains. According to World Wide Fund for Nature, out of the 320,000 ha of virgin forests still existing in Europe, 250,000 ha are located in Romania. The new Romanian Forest Code stipulates that virgin and quasi-virgin forests shall be strictly protected.

Most of our 30 national parks are located in forest land, with 2.6 million hectares of forests (11% of the Romanian territory) being included in the European Union Natura 2000 Network. In 2015, eleven European countries started the project Beech Forests – Joint Natural Heritage of Europe, for the inscription on the UNESCO World Heritage List of the “Primeval Beech Forests of the Carpathians and Other Regions of Europe”. 39% of the forest area in this project is located in my country.

The beauty, majesty, and timelessness of nature in its pure form in these parts of Romania are indescribable. An enthusiastic British team succeeded to present a glimpse of them in a documentary film called Wild Carpathia, and on 27 June I will have the privilege to host, at the United Nations in New York, the screening of its fourth episode: “Seasons of Change”.

Before being appointed to the United Nations, I was the ambassador of Romania to the United Kingdom and I have witnessed the making over the series of this documentary film. I remember the message HRH The Prince of Wales has sent at the launching of Wild Carpathia – Wild Forever, in 2013: “Romania is one of the last places in Europe where wild expanses on a meaningful scale still exist. In fact, the Romanian Carpathians contain the largest remaining area of virgin forest in Central and Southern Europe. These forests are a feast of biodiversity, exceptionally rich in fauna and flora. This makes the Romanian Carpathians a priceless natural treasure in a continent that has long since destroyed most of its wildernesses. What you still possess in Romania has become extremely rare. Many European countries have little or no primary forest left”.

His Royal Highness’ passionate commitment and determination in preserving, for the generations to come, of the nature, traditions and fabulous heritage of my country brought him unconditional admiration and gratitude. A video message from The Prince of Wales in 2016, at the launching of Wild Carpathia – Seasons of Change, will precede the film screening at the UN.

Wild Carpathia is an exquisite documentary about the wilderness of the Carpathian Mountains, amazing landscapes, raw history and simple life. Above all, it gives a unique insight into the beauty and rich culture of Romania through the changing seasons and tells us that is a time for change in our behaviour in relation to Mother Earth. Wild Carpathia is also a portal to paradise. It captures the majesty of a unique eco-system and shows why it deserves to be preserved in all its glory for the benefit of future generations.

And what a better place to present it than the United Nations?



S.O.S. The World Of Blue

Posted on

Thoughts by Dr. Ion Jinga, Ambassador, Permanent Representative of Romania to the United Nations, New York, published in Huffington Post on 26/04/2017

Oceans and seas are key to sustaining life on our planet. They connect people, markets and livelihoods, provide food security to over three billion humans and generate 350 million jobs. Oceans are essential for sustainable development and poverty eradication, particularly for people living in coastal communities who represent 37% of the global population. Coastal and marine resources contribute an estimated 28 trillion USD to the global economy each year. The sustainable use and preservation of marine and coastal ecosystems is essential to achieving the 2030 Agenda, in particular for Small Island Developing States (SIDS) and Least Developed Countries (LDC).

Oceans and seas mitigate climate change by capturing one third of the carbon dioxide released by human activities since the beginning of the industrial revolution, while half of the oxygen we breathe comes from their waters. Oceans also represent a fabulous hub of biodiversity, the natural habitat of more than 200,000 species. Finally, the World of Blue forms an essential part of our heritage and culture.

Yet, we humans who so much depend on oceans and seas, have put them at risk of irreversible damage. From marine pollution to increasing water temperatures and sea-level rise, from ocean acidification to illegal, unreported and unregulated (IUU) fishing, the negative implications of human activity put the planetary ocean in deep trouble.

Indeed, if not stopped, by 2050 pollution will leave more plastic in the oceans than fish. Ocean acidification is occurring because too much carbon dioxide is being released into the atmosphere, and it is responsible for the destruction of coral reefs and of calciferous plankton, which are at the base of the oceans’ food chain. In the Caribbean Sea – a paradise area where the nature is still well-preserved – I have seen dead corals lying under the sea like artifacts from an ancient world. This phenomenon has a drastic impact on the upper levels of marine species, which provide food and jobs for local people.

The importance of fisheries as a source of food and employment to so many people has been recognized by the UN. Still, irrational overfishing, often stimulated by harmful subsidies, continues to contribute to depleting fish resources. According to a 2016 report of the Food and Agriculture Organization, more than 31% of global fish stocks are already at biologically unsustainable levels. IUU fishing is estimated between 11 and 26 million tons annually, with a value of 10 to 23 billion USD. The poor management of fisheries is considered responsible for the loss of 80 billion USD in economic potential every year.

For many SIDS and LDC, the word “Ocean” is synonymous to “Life”. As Peter Thomson, the first President of the UN General Assembly from the Pacific Islands region (PGA 2016-2017), who has had a lifelong involvement in the field of development, recently noted: “Human-induced problems have human-produced solutions. Thus it is that the time has come for us to act, to remedy the woes we have put upon the Ocean, to reverse the cycle of decline our cumulative habits have imposed upon the marine environment… So much of our culture, leisure and well-being derives from our joy in the beauty and bounty of the Ocean. Are we really prepared to surrender to the inexorable dead zones advancing along our shores, to greedy oil slicks decimating wildlife and ecosystems, to a cascading farewell for so many species forever, to the magical myriads of color and life-forms of the world’s coral reefs turning into ashen memorials of what was once so wonderful?

These reflections are grounded in a bitter reality and the answer is in our hands. Recognizing that humanity’s current path is unsustainable, in September 2015 the world leaders unanimously adopted in New York the 2030 Agenda for Sustainable Development. Now we have got momentum and there is a global awareness on the need for action. We must transpose political commitments into concrete implementation. A turning point may be the first United Nations Conference to Support the Implementation of Sustainable Development Goal (SDG) 14: Conserve and sustainably use the oceans, seas and marine resources for sustainable development – The Ocean Conference, which will take place at the UN Headquarters from 5-9 June this year.

Leaders of governments, international organizations, civil society, the private sector and the scientific and academic communities are expected to attend this event that may prove crucial for the process of reversing the cycle of decline of oceans and seas. As a riparian state to the Black Sea and host of the UNESCO protected Danube Delta, Romania is particularly interested in protecting biodiversity and in the sustainable use of oceans, seas and marine resources. The SDG 14 sets seven targets aiming to address, by 2020, 2025 and 2030, marine pollution, protection of marine and coastal ecosystems, ocean acidification, overfishing, conservation of at least 10% of coastal and marine areas, elimination of certain subsidies including those that contribute to IUU fishing, and the increase of economic benefits to SIDS from the sustainable use of marine resources.

The Ocean Conference must be one of commitments, solutions and partnerships. It will be co-chaired by Fiji and Sweden, while its preparatory process is co-facilitated by the UN Ambassadors of Portugal and Singapore, four countries whose history is intertwined with the oceans. An intergovernmental declaration entitled “Our Ocean, Our Future: Call for Action”, to be adopted as a political document of the conference, is under negotiation these days at the UN.

It is up to the Member States to make this declaration action oriented, grounded in science and empowered through finance and technology. In doing so, we may find inspiration in the Vision Statement of the UN Secretary General, Antonio Guterres: “Now that we know what, we must work on how. With clear priorities, tangible benchmarks and the power to mobilize all stakeholders, promoting national ownership and ensuring no-one is left behind. With the horizon of 2030 the focus is on action and the watchword is implementation, implementation, implementation.”

Finally, whether our countries have coastlines or not, whether we are rich or poor, young or old, the World of Blue is part of our life and the future of our mankind depends on it. As the 35th US President John J. Kennedy once said: “We all came from the sea. And it is an interesting biological fact that all of us have in our veins the exact same percentage of salt in our blood that exists in the ocean, and, therefore, we have salt in our blood, in our sweat, in our tears. We are tied to the ocean. And when we go back to the sea – whether it is to sail or to watch it – we are going back from whence we came.”


Terrorism And Critical Infrastructure

Posted on Updated on

Thoughts by Dr. Ion Jinga, Ambassador, Permanent Representative of Romania to the United Nations – New York, published in Nine o’Clock on 2 February 2017

Protection of Critical Infrastructure has become a priority issue for states, in reaction to the growing risks posed by terrorism. All governments recognize now that terrorism is an enduring threat which requires a sustained and coordinated response, and since 11 September 2001 most countries have developed national strategies to protect their critical infrastructure.

It is generally accepted that at the national level, if destroyed, degraded or rendered unavailable, critical infrastructure would significantly affect the social and economic wellbeing of a nation, or affect its ability to ensure national defense and security. Terrorist attacks against passenger trains in Madrid in 2004 and, more recently, those on the international airports in Brussels and Istanbul in 2016, contributed to raise awareness about the vulnerabilities states have and the impact of such attacks.

Critical infrastructure systems include banking and finance, telecommunications, emergency services, air, maritime and rail transportation, healthcare, food, energy and water supplies. Attacks on these systems can cause chaos in societies and disruption of public services. Usually, the supply of one component of critical infrastructure is dependent on the availability of other component. For instance, food supply is dependent on transport, telecommunications are dependent on electricity, and healthcare may be simultaneously dependent on electricity, water and emergency services. Therefore, critical infrastructure protection is indispensable for the functioning of social and political life of a country.

It is in this context that the UN Security Council held on 13 February 2017, at the initiative of Ukraine (which holds the monthly presidency of the Council), an open debate on the protection of critical infrastructure against terrorist attacks. The Council also adopted a resolution (Romania was a co-sponsor) calling upon UN member states to explore ways to exchange information and to cooperate in the prevention, protection, mitigation, investigation, response and recovery in cases of such attacks.

Discussions focused on the tools countries have in place to improve safety and security of vulnerable critical infrastructure, how to improve the response and resilience to terrorist attacks and how to increase the public-private partnership because in many cases critical infrastructure is in private property. It was a good opportunity to evaluate how the United Nations can further contribute to countering terrorism through the implementation of UN Global Counter-Terrorism Strategy.

It was pointed out that vulnerability is increased by the rapid progress in information and communication technology that interlinks many of the critical infrastructure systems. Indeed, cyber-attacks against critical infrastructures are becoming increasingly prevalent, with surveys from the security sector indicating that they are expected to increase in scale, and to be more accurate and precise. As one participant to the Security Council debate said: “We are already under attack when we are unable to detect and stop the planning of attacks online, as well as the propaganda of terrorist groups on the Internet”.

The debate revealed the need for a closer coordination between states, international organizations, public and private sectors to secure and improve prevention, response, and recovery, as the consequences of attacks against critical infrastructure in a country may affect neighboring states. Sharing best national practices has become essential for an efficient prevention, and the UN Counter-Terrorism Committee Executive Directorate has an important role in advising member states on the development of integrated counter-terrorism strategies.

Every country has the duty and the right to protect its territory and population against terrorists and extremists, and in 2011 Romania has adopted a National Strategy for Critical Infrastructure Protection. As the experience has proven that the most serious threats have a mixt nature, allowing the cyber-attacks to have a direct impact on physical infrastructures, in 2013 the Romanian government adopted the Cyber Security Strategy and the National Action Plan, a governance roadmap for cybersecurity.

Prevention is at the core of this approach. As a result, Romania has never been confronted with the phenomenon of foreign terrorist fighters and Romanian citizens or residents on our territory have never been recorded traveling to conflict zones with the goal to join terrorist organizations.

Terrorists try to disrupt our way of life and countering them also requests an efficient international legal framework. Here, the role of the UN may be crucial. International conventions to prevent terrorist attacks and protect the infrastructure already exist for civil aviation, maritime security and nuclear weapons. The adoption by the Security Council in 2016 of resolutions on the international judiciary cooperation and on the protection of medical personnel in armed conflicts, as well as the General Assembly resolution on the cooperation with the Interpol, are equally important tools.

Finally, it is the consolidation of peace, security, development and human rights that will most effectively deprive terrorism of its oxygen. As the UN Secretary General Antonio Guterres remarked at the World Government Summit in Dubai, on 13 February: “If you want prevention and sustaining of peace to prevail, we need to link peace and security with sustainable and inclusive development. And to make sure that the two, together with the improvement of the human rights situation in the world, guarantee that the root causes of conflict are addressed… There is no way we can fight terrorism if at the same time we don’t find the political solutions for the crises situations that today feed terrorism”.


Peace And Development. Not Just In Words, But In Practice

Posted on

Thoughts by Dr. Dr Ion Jinga Ambassador, Permanent Representative of Romania to the United Nations, New York, published in Huffington Post on 27/01/2017

Sustaining peace is understood as a goal and a process to building a common vision of a society, ensuring that the needs of all segments of the population are taken into account. In a dual resolution on the UN peacebuilding architecture adopted on 27 April 2016, the Security Council (2282) and the General Assembly (70/262) defined sustaining peace as including “activities aimed at preventing the outbreak, escalation, continuation and recurrence of conflict, addressing root causes, assisting parties to conflict to end hostilities, ensuring national reconciliation and moving toward recovery, reconstruction and development”.

Sustaining peace is first a political process, and it requires an integrated and crosscutting approach of the three UN pillars: peace and security, development and human rights. By recognizing that sustainable peace can only be achieved when all segment of society are included, the UN has placed this concept into the orbit of the 2030 Agenda and its ultimate goal to leave no one behind.

On 24 January 2017, the President of the UN General Assembly, Peter Thomson, who has had himself a lifelong involvement in the field of development, convened a high-level dialogue on “Building Sustainable Peace for All. Synergies between the 2030 Agenda for Sustainable Development and the Sustaining Peace Agenda”. It was a good opportunity to emphasize the shared responsibility of UN agencies, governments, civil society and the global community to building sustainable peace through sustainable development.

Two weeks ago, in his first formal statement to the Security Council, Antonio Guterres urged member states to interconnect efforts for peace and security, sustainable development and human rights “not just in words, but in practice”. And he added: “The priority of everything we do together is preventing conflict and sustaining peace… The United Nations was established to prevent war by binding us in a rule-based international order. Today, that order is under grave threat.”

Indeed, we need to restore trust in our global order and show those millions left behind in conflicts, in chronic need and in constant fear, the solidarity they deserve and expect from us. We witness volatility of borders, disintegration of states, trafficking in persons and natural resources that finance terrorist groups, appalling violations of human rights and of the international humanitarian law. In many cases, lack of solid institutions, corruption and mismanagement of public funds made states vulnerable to conflict and instability.

The UN matters as the only global institution dedicated to finding solutions to global challenges, and therefore the UN may become the cradle for creative efforts that generate synergies between peace and development. But sustainable peace and sustainable development cannot be achieved without addressing the root causes of conflict and instability. Preventing conflicts is considerably less expensive than responding. It is also less divisive in the international community, including in the Security Council, than finding solutions after the outbreak of crisis.

The UN has at its disposal an impressive array of tools for conflict prevention and sustaining peace, particularly the Sustainable Development Goal 16 (Peace, Justice and Strong Institutions), but the entire 2030 Agenda is generous in this respect. In 2017, several other high level events devoted to peace and development are scheduled: the Multi-stakeholder forum on science, technology and innovation for the SDGs, the UN Forum on forest and the Forum on financing for development, the UN Conference to the support the implementation of the SDG 14 (on Oceans), the High-Level political forum on sustainable development, and the High-Level meeting of the General Assembly on the implementation of the New Urban Agenda.

At the same time, locally developed solutions to conflict play an unprecedented role in the modern era and, as the Swedish Foreign Minister Margot Wallstrom remarked during the debate on 24 January: “Peace building must be nationally owned and inclusive”. From this perspective, Romania is a net contributor to UN efforts. We have invested in preventive diplomacy, peace building and development in different parts of the world, and devoted our ODA resources to capacity building of public institutions, election assistance, public order, anti-corruption, youth and education, providing training courses for diplomats, and co-financing projects for institutional capacity in Afghanistan and in countries from Middle East, Africa and Asia. Tens of thousands of students from these regions have been trained in Romanian universities, while Romanian experts have worked in those respective countries to projects ranging from industry to energy and transport infrastructure, thus contributing to their development.

Secretary General Antonio Guterres also remarked that “the cost of inaction is simply too high”, and suggested member states to make 2017 “a year for peace”. When he took over the job as President of the General Assembly, Peter Thomson committed that the 71st UN session will focus on the implementation of 2030 Agenda. It is now in the member states’ hands to follow this path and make 2017 a year both for peace and development, “not just in words, but in practice”.



INTERVIU VIDEO Ambasadorul român la ONU: Aici e greu să joci altfel decât cu cărțile pe masă; transparența e esențială

Posted on

Reportaj Agerpres 22.12.2016

Prezența unei țări, inclusiv a României, în Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite oferă vizibilitate și potențează capacitatea unei țări de a radia influență în zona sa geografică adiacentă, a afirmat reprezentantul român la ONU, ambasadorul Ion Jinga, într-un interviu pentru AGERPRES.

Potrivit ambasadorului, pentru ca un stat să fie ales ca membru nepermanent în Consiliul de Securitate, e nevoie de o strategie bine închegată, o echipă unită și multă transparență.

Ion Jinga a adăugat că România este candidat pentru un loc de membru nepermanent în consiliul de securitate, pentru un mandat de doi ani, perioada 2020-2021, cu alegeri în anul 2019, cel mai probabil în iunie 2019.

Jinga a mai explicat că problema migrației trebuie tratată la sursă: ca să nu mai avem refugiați trebuie să rezolvăm problema conflictelor în țările de unde refugiații vin, să rezolvăm problema dezvoltării, și aici ajungem automat la problematica sărăciei.

AGERPRES: Ați fost ales co-președinte al procesului de negociere interguvernamentală privind reforma Consiliului de Securitate. Ce înseamnă această poziție pentru România și pentru ONU?
Ion Jinga: Vorbim de un proces care a demarat în 1992, atunci au apărut primele discuții mai serioase cu privire la necesitatea ajustării, reformării Consiliului de Securitate, din perspectiva metodelor de lucru, dar, în primul rând, din perspectiva creșterii sale numerice. A fost chiar și o rezoluție prin 1993, a fost un proiect de rezoluție, care nu a reușit să treacă din motive care țin de pozițiile diferite, uneori divergente ale țărilor membre. Subiectul a revenit în actualitate prin 1998, apoi în 2005 a fost iarăși un puseu cu câteva serii de proiecte în acest sens.

Pe scurt, este un proiect care durează de vreo 25 de ani. S-a creat la un moment dat un grup de lucru deschis pentru a gândi reforma Consiliului de Securitate, ulterior s-a ajuns la o concluzie și a fost adoptată, în acest sens, o rezoluție a Adunării Generale a ONU, privind crearea unui forum dedicat negocierii reformei Consiliului de Securitate. Acest forum se numește ‘Procesul interguvernamental de negociere a reformei Consiliului de Securitate’ și este condus de unul sau doi reprezentanți numiți de către Președintele Adunării Generale a ONU.

De altfel, de multe ori, cel care a condus direct acest proces a fost chiar președintele Adunării Generale. Anul acesta, pentru sesiunea 71 a Adunării Generale, președintele a decis să numească doi co-președinți. Aceste numiri se fac în nume personal, nu au la bază nici locația geografică, nici echilibrul regional, sunt oameni pe care îi alege președintele Adunării Generale pentru că el consideră că persoanele respective ar putea contribui la avansarea procesului.

În situația de față, este vorba de ambasadorul României și de ambasadorul Tunisiei, deci doi co-președinți provenind din două arii geografice și de cultură diferite, ceea ce asigură o bună complementaritate și cred că în acest moment procesul se află într-o fază de trecere, poate, de la etapa discuțiilor, de la etapa prezentării pozițiilor, la ceva mai concret.

În forma sa actuală, Consiliul de Securitate a fost conceput acum 71 de ani, când a fost constituită ONU și de atunci a suferit o singură modificare sau reformă majoră, în 1965 când numărul de membri nepermanenți a crescut de la 6 la 10, iar numărul de membri permanenți a rămas neschimbat.

În momentul de față, avem 5 membri permanenți și 10 nepermanenți, deci un Consiliu de Securitate cu 15 membri. Ei bine, în 1945 când a fost creată ONU, ea numără 50 de membri. Astăzi vorbim de 193, vorbim de alte realități geopolitice și există o presiune considerabilă pentru ajustare, pentru adaptare după cum există și anumite rezerve.

Tocmai pentru că avem de-a face cu o largă varietate de poziții și de interese care nu țin doar de poziționarea marilor actori, a actorilor globali dacă vreți, ci și a diferitelor grupuri de interese, grupuri regionale. Este un proces deosebit de complex.

Până la urmă sunt o serie de poziții care, la prima vedere par ireconciliabile, fiecare vorbește despre dorința de a avansa procesul, dar când ajungem în etapa unei variante de compromis, există tendința ca fiecare să spună că a făcut deja compromisuri și că e rândul celorlalți. Rostul celor doi co-președinți, acum, ar fi să găsească o cale inovativă, o formulă care să acomodeze marile interese.

V-am spus o realitate foarte dură. Sunt discuții, sunt negocieri care durează de foarte mult timp. Acum suntem în faza de consultări cu principalele grupuri, cu marii actori. Și, încet-încet, încercăm să decelăm ceea ce ne-ar aduna și ne-ar așeza la aceeași masă, să dăm deoparte punctele de divergență.

Nu este deloc simplu, sunt așteptări mari, sunt presiuni mari, dar sunt presiuni pe diferite tendințe. Ceea ce încercăm noi să facem acum este să identificăm un posibil “road map”, un plan de bătaie pentru următoarele opt luni până la sfârșitul lunii iulie 2017 și, în măsura în care discuțiile și negocierile în plen vor permite acest lucru, să venim și cu o eventuală soluție concretă, care să permită continuarea procesului. Însă, nu cred că se poate vorbi de finalizarea acestui proces în decurs de un an, după ce timp de 25 de ani a trenat.

Există, însă, un mare orizont de așteptare și, aș spune că prin această poziție pe care o ocupă reprezentantul României la ONU, la New York, aducem, sper, un plus de vizibilitate, de greutate specifică a României în cadrul Națiunilor Unite, un plus de notorietate, care se poate translata la un moment dat în sprijin, în alianțe, în formule care să permită consolidarea în continuare a prezenței României la ONU.

AGERPRES: Există o direcție unanim acceptată privind reforma Consiliului de Securitate?
Ion Jinga: Sunt cinci teme majore în momentul de față pe agenda acestor negocieri. Mergem de la relația dintre Consiliul de Securitate și Adunarea Generală, dimensiunea Consiliului de Securitate și metodele de lucru, trecând prin reprezentarea geografică în Consiliul de Securitate, categoriile de membri, vorbim de membri permanenți și membri nepermanenți și dreptul de veto. Sigur că cele mai contencioase sunt cele legate de categoriile de membri și de dreptul de veto, pe care în acest moment îl au cei 5 membri permanenți.

S-au făcut unele progrese în ceea ce privește cooperarea dintre Consiliul de Securitate și Adunarea Generală, au fost abordate câteva aspecte legate de metodele de lucru ale Consiliului de Securitate, și oarecum și de eventuala lui dimensiune. E o plajă acceptată de undeva, între 21 de membri și 26-27 de membri.

Trebuie văzut și care formulă este fezabilă, din punct de vedere practic. Există un număr mare de țări, peste 80, care s-au pronunțat pentru includerea faptului că membrii nepermanenți, cei care sunt aleși pentru doi ani, să exercite cel puțin o dată în timpul unui mandat de doi ani președinția Consiliului de Securitate.

Ori, această președinție se schimbă la fiecare lună, ceea ce înseamnă că la 24 de luni, în doi ani, ar trebui ca fiecare membru nepermanent să dețină o dată această poziție de mare prestigiu.
Aici ajungem imediat la dimensiunea numerică a Consiliului de Securitate. Câți membri ar permite să se facă această rotație? Ce artificii sau formule intermediare ar putea fi identificate?

Când ajungem la dreptul de veto, care e poate cea mai sensibilă latură a acestui proces, sunt țări care spun să se renunțe la dreptul de veto pentru toată lumea. N-aș comenta eu cât de fezabilă este o astfel de alternativă.

Alții spun că, dacă nu se renunță la dreptul de veto, atunci noii membri permanenți să aibă și ei drept de veto, și aici discutăm dacă vor fi admiși în final noi membri permanenți, câți vor fi și, dacă se va ajunge la o extindere a dreptului de veto, câte țări vor avea drept de veto, pentru că ne imaginăm cum ar arăta un Consiliu de Securitate în care 10-12 țări ar avea drept de veto.

Sunt alte tendințe care vorbesc despre restrângerea voluntară a dreptului de veto în condiții în care pe agenda Consiliului de Securitate sunt chestiuni legate de genocid, atrocități, crime în masă.

În același timp, dacă vorbim de categoriile de membri, există o tendință puternică de susținere a extinderii Consiliului de Securitate, cu ambele categorii de membri, și permanenți și nepermanenți.

Dar sunt alții care spun “nu, democratic este să alegem membri în Consiliul de Securitate, nu doar membrii nepermanenți”. Există și o variantă intermediară, care vorbește de o perioadă de tranziție, cu mandate prelungite, care pot fi de la patru la opt ani, cu posibilitatea de realegere. Pe toate variantele se discută de drept de veto sau nu.

Se vorbește după aceea despre respectarea unui echilibru regional. De exemplu, Africa nu are niciun membru permanent. Africa este un continent cu 54 de țări și pentru tot continentul african sunt doar trei membri nepermanenți în Consiliul de Securitate. Aici, în continentul african, intră și zona țărilor arabe. Prietenii noștri africani vorbesc de o nedreptate istorică, că nu au primit o reprezentare mai mare în Consiliul de Securitate. De văzut în ce măsură acest lucru este acceptat la nivelul tuturor celor 193 de țări.

Pe de altă parte, apartenența la Consiliul de Securitate presupune în primul rând nu drepturi, ci obligații. E vorba de capacitatea țărilor respective de a contribui la promovarea păcii și securității la nivel mondial. Acesta este rolul Consiliului de Securitate. Este garantul păcii și securității. Țările membre în Consiliul de Securitate sunt țări capabile să asigure pacea, nu doar pe teritoriul lor, ci și în zone adiacente și la nivel global. Iar membrii permanenți sunt, în același timp, și mari contributori la bugetul Națiunilor Unite, în termeni de asistență pentru dezvoltare, în misiunile de menținere a păcii.

Vorbim de un proces extrem de complex unde fiecare element, fiecare detaliu poate fi esențial și unde echilibrul este cuvântul de ordine.

V-am spus aceste lucruri ca să clarific de ce este important acest proces și de ce el poate fi important și pentru România. Dincolo de vizibilitate, de alura pe care ți-o poate da o astfel de poziție, până la urmă, de exemplu, dacă într-o formulă extinsă a Consiliului de Securitate grupul est-european din care face parte și România ar primi un loc suplimentar de membru nepermanent, perioada în care România și celelalte țări din grupul său geografic ar putea accede ca membru nepermanent s-ar reduce la jumătate. Prezența unei țări în Consiliul de Securitate reprezintă o încununare și un apogeu pentru politica externă a țării respective.

AGERPRES: Deci România ar trebui să aibă drept scop participarea în Consiliul de Securitate?
Ion Jinga: În calitate de co-președinte, eu nu pot reprezenta poziția României, rolul meu este de honest broker, o persoană care să fie capabilă să construiască un consens. Pentru acest lucru ai nevoie de încrederea țărilor membre și nu poți să o câștigi dacă promovezi interesul național. Vorbim de o construcție și nu de un interes particular.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, cred că prezența unei țări, inclusiv a României, în Consiliul de Securitate oferă vizibilitate, greutate specifică la nivel global, oferă capacitatea de a radia influență în zona sa geografică adiacentă și nu numai. Oferă pentru o țara ca România, de exemplu, consolidarea profilului în interiorul Uniunii Europene, ne-ar crește prestigiul, influența în arealul geografic din care facem parte sau cu care ne învecinăm. Mă gândesc nu doar la Uniunea Europeană, dar și la zona Balcanilor, la Europa de est extinsă, la Orientul Mijlociu, la Africa de Nord. Pe de altă parte, mă gândesc la țări unde România este prezentă în misiuni de menținere a păcii.

Iar România este candidat pentru un loc de membru nepermanent în consiliul de securitate, pentru un mandat de doi ani, perioada 2020-2021, cu alegeri în anul 2019, cel mai probabil în iunie 2019.

AGERPRES: Practic aproape concomitent cu perioada în care România va deține președinția prin rotație Consiliului Uniunii Europene.
Ion Jinga: Da, ați remarcat corect. România va avea președinția semestrială a Consiliului UE în primul semestru din 2019. La sfârșitul lunii iunie ne vom încheia președinția la Consiliul UE. În eventualitatea fastă ca România să obțină acest loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate, momentul încheierii președinției României la Consiliul UE ar coincide cu alegerile pentru Consiliul de Securitate. Să ne imaginăm ce ar însemna pentru România și pentru diplomația românească prelungirea unui mandat de 6 luni la nivel european cu unul de doi ani la nivel global. Cred că ar plasa România pe o orbită de influență internațională cu reverberații care se pot întinde pe un deceniu după aceea.

AGERPRRES: Președinția Consiliului UE este rotativă, iar membrii nepermanenți în Consiliul de Securitate sunt aleși. Asta presupune și o campanie pentru România.
Ion Jinga: Fără îndoială. Unul dintre cei cinci ambasadori ai țărilor membre permanente în Consiliul de Securitate îmi spunea, nu cu mult timp în urmă, că cel mai important avantaj al statutului de membru permanent nu este dreptul de veto, ci faptul că nu trebuie să facă campanie pentru a fi aleși.

Cele zece locuri de membru nepermanent în Consiliul de Securitate sunt distribuite pe regiuni geografice. Grupul est-european, din care face parte și România, are un astfel de loc. Grupul vest-european, de exemplu, are două locuri de membru nepermanent. Dacă pentru locul respectiv candidează o singură țară din grupul regional respectiv, atunci candidatura nu este concurențială. Campania însă trebuie făcută pentru că ai nevoie de cel puțin două treimi din voturile tuturor membrilor din Adunarea Generală, adică 129 din 193 de membri.

Dacă candidatura este concurențială, și în cazul nostru este concurențială, atunci datele ecuației sunt mult mai complexe, pentru că tu trebuie să convingi că tu ești mai bun decât cel care candidează cu tine și fiecare țară are atuurile, avantajele și prietenii ei la ONU. Este un efort considerabil care implică resurse umane, resurse financiare, implică multă determinare, inteligență și foarte multă diplomație și e un efort de echipă.

O astfel de campanie durează câțiva ani. Sunt țări care au desfășurat campanii pe perioade de patru ani și jumătate. Altele, 3 ani. O campanie sub 2 ani are șanse mai mici de succes și toată lumea se mișcă. Trebuie, repet, să îți convingi partenerii, oamenii cu care te vezi zi de zi pe culoare, în sala Adunării Generale că tu meriți încrederea lor mai mult decât ceilalți sau celălalt, pentru că în Consiliul de Securitate nu te reprezinți doar pe tine, ci reprezinți toate țările membre ONU și ești responsabil de deciziile care se iau în materie de pace și securitate la nivel global.

Vorbeam de resurse. Nu aș vrea să sperii pe nimeni, pentru că nu cred că se pune problema de a aloca astfel de resurse. Dar sumele reale cheltuite într-o astfel de luptă de un stat într-o astfel de campanie se încadrează între 200-300 milioane de dolari și 2 milioane de dolari sau euro. Însă mai mult decât despre bani, este vorba de forța, capacitatea unei țări, a unei echipe de campanie de a promova imaginea unui contributor, unui partener de încredere, a unei țări capabile să promoveze interesul colectiv și obiectivele ONU.

Contează foarte mult relațiile bilaterale, contează și relațiile personale într-o astfel de ecuație, pentru că decizia se ia la ONU și cei care votează sunt ambasadorii la ONU. Sigur, se votează pe baza unor instrucțiuni de acasă, dar vorbim de un vot secret. Sunt țări care au intrat în Consiliul de Securitate ca membri nepermanenți, dar au contribuit cu 200 de milioane de dolari la soluționarea crizei refugiaților sirieni. Sunt țări care salvează zilnic sute, mii de refugiați în zona Mediteranei.

Sunt țări care, prin forța diplomaților lor, depășesc forța geografică, politică și militară. De altfel, statutul de membru nepermanent în Consiliul de Securitate face să crească de câteva ori influența unei țări.

Aici este foarte greu să joci altfel decât cu cărțile pe masă, iar transparența este un element esențial care dă credibilitate. Oamenii te văd și te judecă. Și dacă nu poți să îi convingi, poți primi promisiuni că vor vota pentru tine, dar să se întâmple altfel.

De altfel, este aproape o constantă — în jur de 30-40 de voturi, în momente importante în cadrul votului din Adunarea Generală pentru membrii nepermanenți în Consiliul de Securitate, nu se confirmă.

Un ambasador dintr-o țară vest-europeană, în campanie pentru Consiliul de Securitate, mi-a povestit că l-a întrebat ministrul de externe câte voturi poate obține. Și el a spus că între 60 și 160.

Ca să reduci factorul, trebuie să construiești o strategie bazată pe constanță, pe obiective clar definite, să ai o echipă care are coeziune internă. Nu faci o echipă cu șase luni înainte de vot. O echipă se formează cu cel puțin doi-trei ani înainte. Ai nevoie de oameni care să fie văzuți în mod constant în diferitele foruri de discuție și de negociere. Ai nevoie de vizibilitate și, din acest punct de vedere, noi încercăm o construcție care să plaseze România pe o orbită de influență.

Rămâne să se facă o confirmare în vara viitoare, dar dacă lucrurile rămân așa cum le-am stabilit noi, în 2018-2019, România va fi membră în ECOSOC, Consiliul Economic și Social, un organ principal al ONU, un organ unde se discută, unde se negociază, unde se alocă fondurile destinate dezvoltării și, în general, dimensiunea economică, dimensiunea de mediu. Poate vom reuși să obținem și un post de vicepreședinte acolo, iarăși ne-ar crește vizibilitatea.

România candidează, cu șanse bune, spun eu, pentru a prelua președinția Comisiei pentru Populație și Dezvoltare în 2018. România mai candidează cu șanse bune pentru a prelua președinția Comisiei I Dezarmare în perioada iunie 2018—iunie 2019. În momentul de față, România asigură președinția Grupul Experților Interguvernamentali pentru Asigurarea Transparenței Cheltuielilor Militare.

Sunt diverse alte formate în care participăm. O dată pe lună au loc dezbateri deschise în Consiliul de Securitate, unde pot interveni toate țările membre, nu doar membrii Consiliului. Aproape fără excepție, am intervenții în Consiliul de Securitate. Ultima a fost (…) despre legătura dintre apă, pace și securitate.

Un raport al Forumului Economic Mondial plasează lipsa de securitate a accesului la apă drept primul risc pentru următorul deceniu pentru întreaga umanitate. Peste 3,7 milioane de oameni trăiesc în bazine hidrografice unde consumul de apă depășește capacitatea de regenerare naturală și, dacă această tendință continuă până în 2015, există posibilitatea ca două treimi din populația globului să sufere de lipsă de apă.

AGERPRES: Problema apei este, într-adevăr, una fundamentală, dar pentru publicul din România poate părea ceva general și îndepărtat geografic. Criza refugiaților, însă, poate fi legată de lipsa apei și nivelul condițiilor de trai în țările de proveniență. Ce rol ar putea avea România și ce experiență internațională poate să implementeze în sprjinul ONU cu privire la rezolvarea crizei refugiaților sau a îmbunătățirii condițiilor din țările de origine?
Ion Jinga: Migrație și refugiați există de când lumea. Dar niciodată, însă, de la al doilea război mondial încoace, nu a exista un asemenea exod de populație. Migrația poate să existe în interiorul țării sau vorbim de migrație internațională când se depășește frontierele.

În momentul în care migrația este declanșată de încălcarea gravă a drepturilor omului, de conflicte, de terorism, oamenii respectivi capătă statut de refugiați. Avem, în momentul de față, peste 21 de milioane de refugiați.

Avem peste 60 de milioane de migranți care au plecat din motive care țin fie de conflict, fie de lipsa accesului la resurse, inclusiv la apa. Și la nivelul mapamondului sunt peste 250 de milioane de oameni care într-un fel sau altul au migrat.

Există acum în Europa un aflux de refugiați care ne face să devenim mai sensibili și mai conștienți de acest fenomen. Fenomenul există însă de multă vreme în alte părți ale globului. La nivel european știu că se manifestă o oarecare rezervă, noi nu ne-am mai confruntat cu astfel de probleme. Cred că situația acestor oameni trebuie tratată cu empatie. Hai să ne imaginăm pentru o secundă că într-o zi ne-am putea afla în situația lor.

Problema refugiaților are două soluții: una temporară, la destinație. Sunt țări la granița Europei care adăpostesc peste un milion de refugiați, însă pentru ei trebuie găsită o soluție permanentă. Pentru acești oameni trebuie găsită o soluție. Nu este vina lor că în țările de unde vin este conflict, este o amenințare teroristă, este foamete.

Deci trebuie găsite soluții, chiar dacă temporare. Însă, în același timp, problema trebuie tratată la sursă, la origine: ca să nu mai avem refugiați trebuie să rezolvăm problema conflictelor în țările de unde refugiații vin, să rezolvăm problema dezvoltării, și aici ajungem automat la problematica sărăciei. Este un obiectiv fundamental al Agendei 2030 pentru Dezvoltare Durabilă să eradicăm la un orizont de 15 ani sărăcia extremă.

În același timp, este vorba despre respectarea drepturilor omului, de garantarea accesului la educație — în zone de conflict riscăm să pierdem o generație de tineri care nu mai merg la școală. Ce fac acești copii care mâine vor fi adulți? Toată educația lor se face pe stradă, cu arma în mână, cu pietre sau ascunzându-se să nu fie prinși de teroriști.

Ce vor face ei mâine?

Migrația și problematica refugiaților trebuie tratată cu maximă atenție, mai curând la sursa fenomenului.

Sărăcia, așa cum a spus Barack Obama, nu generează terorism, dar sărăcia, frustrarea, absența oricărei perspective pentru viitor creează breșe pentru ideologia teroristă și pentru radicalizare. Acolo trebuie să acționăm. Țările respective trebuie ajutate, pornind de la educație, de la dezvoltare, de la oprirea conflictelor. Aici rolul ONU este esențial. Este singura organizație globală care are capacitatea, resursele și legitimitatea să intervină în aceste situații.