Latest Event Updates
In Memoriam: Commemorating the Fallen
Thoughts by H.E. Dr. Ion I. Jinga, Ambassador, Permanent Representative of Romania to the Council of Europe, published in: Euractiv.ro; marca-ro.ca ajrp.org; inexclusivitate.ro; newsflash.ro; america-times.com; actmedia.eu (16.04.2024)
On 9 and 10 April 2024, impressive military and religious ceremonies took place in the communes of Soultzmatt and Haguenau, France, commemorating 100 years since the inauguration, by King Ferdinand and Queen Maria of Romania, of the Romanian military cemeteries in Alsace. The events were attended by HRH Prince Radu of Romania, Archbishop Joseph, Metropolitan for Western Europe of the Romanian Orthodox Church, Romanian “Invictus” veterans who participated in international missions in Iraq and Afghanistan, ambassadors, diplomats, civilian, religious and military authorities. The honor guard was provided by the Romanian “Michael the Brave 30th Guards Brigade” and the French “Régiment de Marche du Chad”.
The Great War (WWI) was a global one which included Europe, USA, and countries from Asia, Pacific, Middle East and Africa. About 17 million soldiers and civilians were killed between 1914 and 1918. On the East front in Europe, 800,000 Romanian soldiers fought on the Entente side and 335,706 of them made the ultimate sacrifice. 130,000 Romanian civilians also lost their lives. Modern Romania was built on their bones. The dimension of the Great War tragedy was so touching described by the Canadian author and soldier John McCrae in a famous poem: “In Flanders fields the poppies blow / between the crosses, row by row. / We are the Dead. Short days ago, / We lived, felt down, saw sunset glow, / Loved and were loved, and now we lie in Flanders fields”. A glimpse to those times is a necessary sign of gratitude for the memory of the fallen.
In the spring of 1916, Romania was insistently requested by France and Great Britain to enter the war in order to relieve the huge German pressure on the West front. Queen Maria of Romania, who was British by birth and a granddaughter of Queen Victoria, strongly advocated entering the war on the Entente side. The Allies promised to launch an offensive in Greece and to assist Romania against an attack coming from the South of the Danube River. Despite a strategically vulnerable position, Romania intervened in WW I and in August 1916 crossed the Carpathian Mountains into Transylvania, where its soldiers were received as liberators because the province was ethnically and historically Romanian.
As Romanian troops advanced rapidly in Transylvania, Kaiser Wilhelm II of Germany told his aides: “The war is lost” and field marshal Von Hindenburg wrote: “Judging by the military situation, it was to be expected that Romania had only to advance where she wished to decide the world war.”
But there was no Allied offensive in Greece and no military support on the Danube. The German High Command put on hold all other campaigns, throwing its main weight against Romania, which was simultaneously attacked from three sides. The Romanian Government was forced to withdraw from Bucharest to Iasi, in Moldova. To protect the retreat, a fierce resistance was organized on the peaks of the Carpathians, closed to my native town Campulung Muscel. To make the defense impenetrable, the Romanian High Command brought there the 70th Infantry Regiment formed by inhabitants of the region, who had their families living in villages just behind the frontline. They successfully stopped the advance of much better equipped and trained German Alpine Corps (one of the German commanding officers was the future marshal Erwin Rommel). It was a “Romanian Thermopylae”. A reminder of that terrible battle are the relics of over 2,300 soldiers who rest for eternity in 21 crypts of the impressive Mausoleum on the Mateiaș Mountain. Those who fell prisoners during the retreat were transferred to German prison camps. Thus begins the story of the 2344 Romanian soldiers who died in captivity in Alsace, most of them during the harsh winter of 1917, due to ill-treatment, malnutrition, frost and exhaustion (data engraved on the crosses attests that the number of deaths was 25-30 per day).
In the USA, during the American Civil War, President Abraham Lincoln declared that everyone who died defending the Union must have an individual grave, and on 17 July 1862 established national legislation instituting the system of national cemeteries. Based on this model, at the end of WWI former belligerent states agreed to provide individual and permanent graves, so each soldier who died for his country be genuinely acknowledged as an individual, and his name be preserved forever.
On 30 August 1919, the French village of Soultzmatt donated to Romania, in Val du Pâtre (Shepherd’s Valley), the land needed to bring together the remains of Romanian soldiers dispersed around 35 Alsatian towns and villages. Soultzmatt military cemetery is the largest Romanian necropolis in France, containing the graves of 678 soldiers: 553 individual tombs, and two common graves with the remains of 125 prisoners who died of frost on the night of 27 January 1917. 27 Alsatian families risked their lives to provide food and clothes to Romanian prisoners; all their names were mentioned during the remembrance ceremony on 9 April 2024.
The Soultzmatt cemetery was unveiled on 9 April 1924 by King Ferdinand and Queen Maria of Romania. General Henri Berthelot, military governor of Strasbourg, who during the war led the French military mission in Romania, also attended that ceremony. The Queen placed flowers on each grave and, on the monumental central cross, a marble plaque bears her words: “Romanian soldiers! Far from your homeland for which you sacrificed yourselves, rest in peace, haloed with glory in this land which is not foreign to you”. The next day, the Royal couple attended a similar ceremony at the military cemetery in Strasbourg, where Romanian soldiers were also buried. Between 1969 and 1972, their remains and of those resting in Colmar (in total 472 bodies) were transferred to the Romanian military square “St. George” in Haguenau.
A hundred years on, France and Romania remember together a slice of their common history: the link between the Romanian soldiers who rest in French soil and the compassionate local community which respected the prisoners in both life and death. In September 2023, the Romanian necropolis in Soultzmatt has been included on the UNESCO World Heritage List.
Back in time on the Eastern front, in July 1917, under the command of general (future marshal) Alexandru Averescu, the Romanian Army succeeded in breaking the Austro-Hungarian front in the Battle of Mărăști. German general Von Mackensen promptly launched a counterattack at Mărășești, announcing his superiors “Gentlemen, see you in two weeks in Iasi!”, while the Austro-Hungarian army attacked the Oituz Valley. But both offensives were repelled with heavy losses by Romanians, who in some occasions fought only with the bayonets. The Battle of Marasesti, where almost 22,000 Romanian soldiers lost their lives, is considered “The Romanian Verdun”. In 1918, Romania ended the Great War on the side of the victorious.
When the official ceremonies in Soultzmatt were over, a teenager approached us and introduced himself as “Yann Hoffer, a Franco-Romanian citizen”. Born in Romania and raised in France, he wanted to read his thoughts written for that occasion:
“With boundless emotion, I share a story with you on this day of commemoration. A story impossible to tell. A story forgotten forever. It’s George’s story. George. A common name. An ordinary human being, with a tragic destiny. George was a shepherd. He marveled at the simple things in life: the song of the birds, the soothing presence of the Danube. George never thought that one day he would have to leave his native land. And yet, here and not on the banks of the Danube, was the place where his heart stopped beating on a winter evening. His eyes were focused on the snowflakes that covered the barbed wire with an elegant white coat. Then came the darkness. George that I described to you probably never existed. Maybe his name was John, or Basil. We will never know. If I tried to imagine a portrait of one of the 678 heroes we commemorate today, it is because their stories, all different, are similar. Stories of lives unjustly destroyed by the human madness called “war”. Our duty is not to forget them. History is made of stories and, as Henri Lacordaire reminded us in the 19th century, “history is the memory of the world”. In these uncertain times, when wars rage again, European cohesion is more crucial than ever. As far as I am concerned, as a citizen of tomorrow, I trust this Europe rich in in lessons learned from a sometimes-tragic past. I trust in the future, I trust that George will not have died in vain. Long live the peace!”
Note: The opinions expressed in this article no not bind the official position of the author.
In Memoriam: Comemorându-i pe cei căzuți
Articol semnat de E.S. Dr. Ion I. Jinga, Ambasador, Reprezentant Permanent al României la Consiliul Europei, publicat în: euractiv.ro; asiiromani.eu; marca-ro.ca; ajrp.org; umbrela-strategica.ro; evenimentulmuscelean.ro (17.04.2024)
La 9-10 aprilie 2024, la Soultzmatt și Hageuenau, în Franța, au avut loc impresionante ceremonii militare și religioase de comemorare a 100 ani de la inaugurarea, de către Regele Ferdinand și Regina Maria, a cimitirelor militare românești din Alsacia. Au fost prezenți ASR Principele Radu al României, IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale al Bisericii Ordodoxe Române, veterani români “Invictus” care au participat la misiuni internaționale în Irak și Afganistan, ambasadori, diplomați, autorități civile, religioase și militare din România și Franța. Garda de onoare a fost asigurată de militari din “Brigada de Gardă 30 Mihai Viteazul” și “Régiment de Marche du Chad”.
Primul Război Mondial – Marele Război – a fost unul global care a inclus Europa, Statele Unite, țări din Asia, Pacific, Orientul Mijlociu și Africa. 17 milioane miltari și civili și-au pierdut viața între 1914 și 1918. În Europa, pe frontul de Est, 800.000 soldați români au luptat de partea Antantei, iar 335.706 dintre ei au făcut sacrificiul suprem, la fel ca și 130.000 civili români. Pe osemintele lor s-a clădit România modernă. Dimensiunea tragediei Marelui Război a fost descrisă emoționant de scriitorul canadian John McCrae, el însuși combatant pe front, într-un poem celebru: “În câmpiile Flandrei macii se leagănă printre rândurile de cruci. / Noi suntem cei morți. Cu câteva zile în urmă / Am trăit, am avut dezamăgiri, am văzut strălucirea apusului, / Am iubit și am fost iubiți, iar acum dormim pe veci în câmpiile Frandrei”. O privire retrospectivă asupra acelor vremuri reprezintă un necesar gest de recunoștință în memoria celor căzuți pentru neam și țară.
În primăvara anului 1916, Franța și Marea Britanie au solicitat insistent României să intre în război, pentru a reduce uriașa presiune germană pe frontul de Vest. Regina Maria a României, care se născuse în Marea Britanie, fiind nepoata Reginei Victoria, era un fervent susținător al intrării în război de partea Antantei. Aliații se angajau, în schimb, să lanseze o ofensivă în Grecia și să ofere României asistență militară împotriva unui atac de peste Dunăre. In ciuda poziției vulnerabile în care se afla, în august 1916 România a intrat în conflagrația mondială, trupele sale trecând Carpații în Transilvania, unde au fost primite ca eliberatori pentru că, etnic și istoric, această provincie era pământ românesc.
Înaintarea rapidă a armatei române în Transilvania l-a determinat pe Împăratul german Wilhelm al II-lea să le spună colaboratorilor: “Războiul este pierdut!”, în timp ce mareșalul Von Hindenburg scria: “Judecând după situația militară, este de așteptat ca România să poată avansa oriunde dorește și să decidă astfel soarta războiului mondial”.
Dar Aliații nu au lansat ofensiva promisă în Grecia, iar sprijinul militar la Dunare a fost inexistent. Înaltul comandament german a oprit orice inițiativă pe celelalte fronturi și și-a concentrat forțele împotriva României, care a fost atacată simultan din trei direcții. În această situație, Guvernul român a fost silit să se refugieze la Iași, în Moldova. Pentru a proteja retragerea, o rezistență feroce a fost organizată pe crestele Carpaților, în apropierea orașului meu natal, Câmpulung Mușcel. Pentru a face apărarea impenetrabilă, Înaltul comandament român a adus Regimentul 70 Infanterie, format din locuitori ai regiunii, ale căror familii se aflau în satele din spatele frontului. Trupele române au reușit să oprească înaintarea Grupului alpin german, mult mai bine echipat (unul dintre ofițerii ce comandau Grupul alpin era viitorul mareșal Erwin Rommel). A fost un adevărat Termopile românesc. Memoria eternă a acelei încleștări teribile o reprezintă cele 21 cripte ale Mausoleului de pe Muntele Mateiaș, la intrarea în Câmpulung Mușcel, unde se odihnesc osemintele a peste 2300 militari români. Cei căzuți prizonieri au fost transferați în lagăre germane. Așa începe povestea celor 2344 militari români morți în captivitate în Alsacia, cei mai mulți dintre ei în iarna cumplită a anului 1917, datorită tratamentelor inumane, înfometării, gerului și extenuării (datele gravate pe crucile din Soultzmatt arată că numărul morților era de 25-30 în fiecare zi).
În perioada Războiului Civil din Statele Unite, președintele Abraham Lincoln a declarat că oricine iși pierde viața apărând Uniunea trebuie să aibă parte de un mormânt individual și, la 17 iulie 1862, a fost adoptată legislația ce instituia sistemul cimitirelor naționale. Inspirate de acest model, la sfârșitul Primului Război Mondial țările beligerante au căzut de acord să asigure morminte individuale și permenente, astfel încât sacrificiul fiecărui soldat căzut pentru țara sa să fie recunoscut, iar numele său să fie păstrat veșnic.
La 30 august 1919, localitatea franceză Soultzmatt a donat României, în Val du Pâtre (Valea Păstorului), un teren pentru amenajarea unui cimitir unde să fie reunite rămășițele pământești ale militarilor români morți în Alsacia, care fuseseră inițial înhumați pe teritoriul a 35 orașe și comune. Cimitirul militar din Soultzmatt reprezintă cea mai mare necropolă românească din Franța, adăpostind mormintele a 678 soldați: 553 morminte individuale și două morminte comune în care se odihnesc osemintele a 125 prizonieri decedați, toți, în noaptea de 27 ianuarie 1917, din cauza gerului năprasnic. 27 familii alsaciene și-au riscat viața în acea perioadă, pentru a ajuta cu hrană și haine prizonierii români; numele acelor oameni cu suflet au fost amintite la comemorarea din 9 aprilie 2024.
Cimitirul militar din Soultzmatt a fost inaugurat oficial la 9 aprilie 1924, de către Regele Ferdinand și Regina Maria a României. Generalul Henri Berthelot, guvernatorul militar al orașului Strasbourg, cel care în timpul războiului condusese Misiunea mlilitară franceză în România, a fost prezent la ceremonie. Regina Maria a pus atunci câte o floare pe fiecare mormânt, iar în 1933 pe impresionanta cruce centrală a fost amplasată o placă de marmură cu cuvintele suveranei: “Soldați români! Departe de patria voastră pentru care v-ați sacrificat, odihniți-vă în pace, aureolați de glorie, în acest pământ care nu vă este străin.” La 10 aprilie 1924, cuplul regal a participat la o ceremonie similară la cimitirul militar din Strasbourg, unde fuseseră înhumați alți soldați români. Între 1969 și 1972, rămășițele acestora, precum și ale celor îngropați în cimitirul din Colmar, au fost transferate în Careul militar românesc “Sfântul Gheorghe” din orașul Haguenau.
O sută de ani mai târziu, Franța și România comemorează un episod din istoria lor comună: legatura dintre militarii români ce se odihnesc în pământ francez și comunitatea locală care le-a oferit prizonierilor compasiune și respect, în viață și după moarte.
Întorcându-ne înapoi în timp pe frontul de Est, în iulie 1917, sub comanda generalului (viitor mareșal) Alexandru Averescu, armata română reușea să spargă frontul austro-ungar în bătălia de la Mărăști. Generalul german Von Mackensen a lansat imediat un contra-atac la Mărășești, transmițându-le superiorilor săi: “Domnilor, peste două săptămâni ne vedem la Iași!” Simultan, armata austro-ungară a atacat pe Valea Oituzului. Ambele ofensive au fost, însă, respinse cu pierderi grele de către români care, în unela cazuri, au luptat la baionetă. Bătălia de la Mărășești, unde aproape 22.000 militari români și-au pierdut viața, a rămas în istorie drept “Verdunul românesc”. Sfârșitul războiului, în 1918, găsea România de partea învingătorilor.
Când ceremoniile oficiale la cimitirul militar din Soultzmatt s-au încheiat, un adolescent s-a apropiat de noi și s-a prezentat: “Yann Hoffer, cetățean franco-român”. Născut în România și crescut în Franța, dorea să ne citească gândurile sale puse pe hârtie pentru această ocazie. Iată-le:
“Cu nemărginită emoție, vă împărtășesc o poveste în acestă zi de comemorare. O poveste imposibil de povestit. O poveste uitată pentru totdeauna. Este povestea lui Gheorghe. Gheorghe. Un nume obișnuit. O ființă umană obișnuită, cu un destin tragic. Gheorghe a fost cioban. Se minuna de lucrurile simple ale vieții: cântecul păsărilor, prezența liniștitoare a Dunării. Gheorghe nu se gândise niciodată că într-o zi va trebui să își părăsească regiunea natală. Și totuși, aici și nu pe malurile Dunării a fost locul unde inima lui a încetat să mai bată, într-o seară de iarnă. Ochii îi erau pironiți pe fulgii de zăpadă ce îmbrăcau sârma ghimpată cu o haină albă și elegantă. Apoi a venit întunericul. Gheorghe pe care vi l-am descris, probabil nu a existat niciodată. Poate că îl chema Ion, sau Vasile. Nu vom ști niciodată. Dacă am încercat să-mi imaginez un portret al unuia dintre cei 678 eroi pe care îi comemorăm astăzi, este pentru că poveștile lor, toate diferite, sunt similare. Sunt poveștile unor vieți distruse pe nedrept de nebunia omului numită “război”. Datoria noastră este să nu le uităm. Istoria este alcatuită din povești și, așa cum ne amintea Henri Lacordaire în secolul al XIX-lea, “Istoria este memoria lumii”. În aceste vremuri nesigure, când războaiele fac din nou ravagii, coeziunea europeană este mai crucială ca oricând. În ceea ce mă privește, în calitate de cetățean al zilei de mâine, am încredere în această Europă bogată în lecții învățate dintr-un trecut uneori tragic. Am încredere în viitor, am încredere că Gheorghe nu va fi murit în zadar. Trăiască pacea!”
Notă: Opiniile exprimate în acest articol nu angajează poziția oficială a autorului.
Romania: Telling the CoE Story
Portalul web al Consiliului Europei a postat, în martie 2024, mesajul României în cadrul inițiativei Telling the CoE Story, transmis de E.S. Dr. Ion I. Jinga, ambasador, reprezentant permanent al României la această organizație internațională.
The web portal of the Council of Europe has posted, in March 2024, the message of Romania for the Telling the CoE Story, expressed by H.E. Dr. Ion I. Jinga, ambassador, permanent reprezentative of Romania to the Organization.
The Council of Europe @75
Thoughts by H.E. Dr. Ion I. Jinga, Ambassador, Permanent Representative of Romania to the Council of Europe, published in Euractiv.ro; inexclusivitate.ro; marca-ro.ca; ajrp.org; actmedia.eu; america-times.com (7 March 2024). The article was referenced on the CoE web portal.
Motto: “If Europe were once united in the sharing of its common inheritance, there would be no limit to its happiness, to the prosperity and glory which its people would enjoy.” – Sir Winston Churchill
In the aftermath of WW2, preventing the return of totalitarian regimes and ensuring a lasting peace became a top priority for Europe. The United States, which was giving financial support to Western Europe through the Marshall Plan (the Economic Recovery Act, signed on 3 April 1948 by President Truman, provided 13.3 billion USD to rebuild the continent’s economy), encouraged political cooperation among European democracies.
On 19 September 1946, in a speech at Zurich University, Sir Winston Churchill noted: “Our constant aim must be to build and fortify the strength of United Nations. Under and within that world concept we must recreate the European family in a regional structure called, it may be, the United States of Europe. The first step is to form a Council of Europe.”
On 10 may 1948, in The Hague, the Congress of Europe adopted a political resolution calling for a European Assembly, the drafting of a Charter of Human Rights and the setting up of a Court of Justice responsible for ensuring compliance with the Charter. On 5 May 1949, the Statute of the Council of Europe was signed in London, establishing a new organization for intergovernmental cooperation with the aim to create a common democratic and legal area on the continent, by ensuring respect for human rights, democracy and the rule of law.
CoE played a pioneering global role in developing standards on these three areas, and helped to prevent a repeat of Europe’s violent past. In 75 years, 224 conventions and protocols were adopted on a vast array of topics, from protection of human rights to environment protection, social security, cultural heritage, fighting cybercrime, or prevention of terrorism. A key objective of the Council of Europe is to assist states to meet common European standards through expert monitoring and advisory bodies, such as the Committee for the Prevention of Torture (CPT), the Group of States against Corruption (GRECO), or the European Commission for Democracy through Law (Venice Commission).
Human rights are universal because everyone is born with and possesses the same rights, regardless of where they live, their gender or race, or their religious, cultural or ethnic background. A new generation of human rights is emerging, related to environment protection (the European Court of Human Rights (ECHR) is judging a case where the applicants claim that forest fires in their country are a direct result of global warming and affect their living conditions), or to artificial intelligence (CoE Artificial Intelligence Convention, currently under negotiation, is intended to be the first legally binding international convention on AI). Human rights implications of the progress in robotics, nanotechnologies or genetics could also appear soon on the horizon. CoE relevance in the future will, therefore, depend on its ability to develop instruments to address new challenges, and on the perseverance to invest in the cooperation and the synergy with other international organizations and non-European countries, in a joint effort to make the planet a place where every person can turn their dreams into reality.
The 4th Summit of the Council of Europe (Reykjavik, 16-17 May 2023) committed “to strengthening the role of the CoE in the evolving European multilateral architecture and in global governance by enhancing its external dimension.”
CoE main partner is the European Union (out of CoE 46 members states, 27 are EU countries while 9 others are candidates to EU accession). In 2024, CoE – EU cooperation includes, inter alia, “strengthening the reform processes in the Western Balkans and the Eastern Partnership countries, improving dialogue between North and South, fostering solidarity and promoting stability and democratic security in both Europe and its neighboring regions”. After the end of the Cold War, CoE became a “waiting room” for Central and Eastern European countries aspiring to join the EU, as EU accession was also based on recommendations of CoE monitoring bodies and the ECHR case‑law; it could play a similar role in the current EU enlargement process.
Strengthening the dialogue with UN and OSCE is also a priority. Since 1989, the Council of Europe has an observer status to the UN General Assembly (UNGA), and the UN is an ideal global platform for enlarging participation to CoE open conventions.CoE assists European states in the implementation of the UN 2030 Agenda for Sustainable Development, and it may offer similar expertise to non-European countries. To ensure a global outreach of its instruments, opening a CoE Liaison Office in New York could be explored, in addition to the Liaison Offices in Geneva and Vienna.
With OSCE, cooperation focuses on the protection of rights of persons belonging to national minorities, promotion of tolerance and non-discrimination, fight against terrorism, and fight against trafficking in human beings. CoE Liaison Offices in Vienna and Warsaw may further contribute to reinforcing the dynamics of this cooperation. A report by the Directorate of Political Affairs and External Relations (“Strengthening the role of the Council of Europe in the evolving European multilateral architecture and in global governance by enhancing its external dimension”, 19 February 2024) suggests “the possibility of re-establishing “tripartite meetings” between the UN, the OSCE and the CoE, to hold strategic discussion and exchange on the most important challenges of specific interest to the three organizations.”
Dialogue with the Organization of American States (OAS) has been developed since 2011 (in December 2023, Secretary Generals of the two organizations discussed on the preparation of the Framework Convention on AI and the “Reykjavik Principles for Democracy”). With the International Organization of the Francophonie (OIF), multi-annual Cooperation Programswere adopted since 2009, and OIF promotes CoE instruments to non-European states. Contacts have also been established with the Association of Southeast Asian Nations (ASEAN), the League of Arab States and the Organization of Islamic Cooperation. Given Africa’s rising profile on the world stage and its geographical proximity to Europe, a cooperation framework with the African Union may be envisaged, with eventually a CoE Liaison Office in Nairobi, Kenya, where the 4th UN Headquarters in the world (and the only one in the Global South), the UN Habitat and the UN Environment Program are located.
Major global shocks in recent years – the COVID-19 pandemic, Russia’s war of aggression in Ukraine, geopolitical tensions, conflicts and instability in many parts of the world, the triple planetary crisis (climate change, pollution and biodiversity loss) – all have affected the international system. According to the European Council on Foreign Relations (A crisis of one’s own: The politics of trauma in Europe’s election year, 17 January 2024): “The term “polycrisis” has emerged to suggest crises are taking place more or less concurrently, that the shock of their cumulative interaction is more overwhelming than their sum, and that these different crises share no single cause or one-size-fits-all solution”. In September 2024, the UN Summit of the Future is a once-in-a-generation opportunity to discuss challenges to multilateralism and reinvigorate international cooperation. CoE may use this event to strengthen its influence, international presence and visibility, by joining the picture of those contributing to rebuilding the global trust.
On 4 July 2001, Romano Prodi, then President of European Commission, remarked: “Our real strength lies in unity in diversity”. “Unity in diversity” became the motto of the EU. It can also be the motto of the Council of Europe, because while remaining proud of their own national identities and history, its member states work together to transcend former divisions and promote common universal values. CoE may expand the “unity in diversity” concept, since more than 100 non-European states are parties to CoE open conventions and enlarged partial agreements, or to CoE bodies such as Venice Commission, GRECO, or the North-South Centre.
Not lastly, CoE could rely more on subsidiarity, a structural principle of international human rights law. The correlation between subsidiarity and human rights is apparent even from a basic glance at the first constitutive documents of international human rights law adopted by UNGA: the Universal Declaration of Human Rights, the International Covenant on Economic, Social and Cultural Rights, and the International Covenant on Civil and Political Rights. As Eleanor Roosevelt once noted: “Where, after all, do universal human rights begin? In the world of the individual person: the neighborhood he lives in; the school or college he attends; the factory, farm or office where he works. Such are the places where every man, woman, and child seek equal justice, equal opportunity, equal dignity without discrimination.”
Finally, how an international organization is perceived depends primarily on its standards, values and areas of activity, but also on the vision of its leadership. Jacques Delors, the legendary President of the European Commission (1985-1995), whose ideas and projects shaped the lives of two generations of Europeans, taught us the importance of endless search for long-term solutions to long-term problems, as opposed to reactive and short-term approach. The Council of Europe @75 may find inspiration in “Delorism” and strive to consolidate its role in Europe and beyond, with commitment, rigor and creativity. A perennial CoE should be visionary, focused on peoples’ expectations, accompanied by a roadmap with target dates, and open to all countries which share its values.
Note: The opinions expressed in this article do not bind the official position of the author.
Consiliul Europei @75
Un articol al E.S. Dr. Ion I. Jinga, Ambasador, Reprezentant Permanent al României la Consiliul Europei, publicat în Euractiv.ro; umbrela-strategică.ro; marca-ro.ca; asiiromani.eu; ajrp.org; economistul.com (11.03.2024). Portalul web al Consiliului Europei a evidențiat publicarea articolului.
Motto: “Dacă Europa ar fi unită în valorificarea moștenirii sale comune, nu ar exista nicio limită pentru fericirea, prosperitatea și gloria popoarelor sale.” Sir Winston Churchill
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, prevenirea întoarcerii la putere a unor regimuri totalitare și asigurarea unei păci durabile devenise o prioritate majoră pentru Europa. Statele Unite ale Americii, care furnizau sprijin financiar Europei de Vest prin intermediul Planului Marshall (Actul de Redresare Economică, semnat la 3 aprilie 1948 de Președintele Harry Truman, oferea 13,3 miliarde dolari pentru reconstrucția economiei continentului european), încurajau, de asemena, cooperarea politică între democrațiile europene.
La 19 septembrie 1946, într-un discurs rostit la Universitatea din Zurich, Sir Winston Churchill spunea: “Obiectivul nostru constant trebuie să fie construirea și consolidarea Organizației Națiunilor Unite. În interiorul acestui concept global, trebuie să recreăm familia europeană în cadrul unei structuri regionale care s-ar putea numi, de exemplu, Statele Unite ale Europei. Primul pas este să înființăm un Consiliu al Europei.”
La 10 mai 1948, la Haga, Congresul Europei adopta o rezoluție politică prin care propunea înființarea unei adunări parlamentare europene, redactarea unei carte a drepturilor omului și o curte de justiție responsabilă cu asigurarea respectării cartei. La 5 mai 1949, la Londra, era semnat Statutul Consiliului Europei, care punea bazele unei noi organizații de cooperare interguvernamentală, cu obiectivul creării unui spațiu democratic și juridic comun pe continent, prin asigurarea respectului față de drepturile omului, democrație și statul de drept.
În cei 75 de ani de existență, Consiliul Europei (CoE) a jucat un rol de pionierat global în dezvoltarea standardelor in cele trei domenii, ajutând la prevenirea repetării trecutului violent al Europei prin adoptarea a 224 convenții și protocoale într-un spectru vast, de la protecția drepturilor omului la protecția mediului, securitate socială, patrimoniu cultural, lupta împotriva criminalității cibernetice, până la prevenirea terorismului și combaterea spălării banilor. Un obiectiv-cheie l-a reprezentat sprijinirea statelor în îndeplinirea standardelor europene comune, prin mecanisme de monitorizare și structuri consultative precum Comitetul pentru Prevenirea Torturii (CPT), Grupul Statelor împotriva Corupției (GRECO), sau Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția).
Drepturile omului sunt universale deoarece fiecare om se naște cu aceleași drepturi, indiferent de locul în care trăiește, de sex ori rasă, de religie, cultură, sau origine etnică. Astăzi, o nouă generație de drepturi este în curs de apariție, privind protecția mediului (Curtea Europeană a Drepturilor Omului – CEDO – are pe agendă o speță în care reclamanții afirmă că incendiile de pădure din țara lor sunt o consecintă directă a încălzirii globale și le afectează condițiile de viață), sau inteligența artificială (Convenția CoE privind Inteligența Artificială, aflată în curs de negociere, va fi primul instrument juridic internațional obligatoriu în materie de IA). La orizont se prefigurează, însă, și alte implicații asupra respectării drepturilor omului, generate de progresele în domeniile roboticii, nanotehnologiei, sau geneticii. Relevanța CoE în viitor va depinde, de aceea, de abilitatea de a dezvolta instrumente pentru abordarea noilor provocări și de perseverența cu care va investi în cooperarea și sinergia cu alte organizații internaționale și cu state non-europene, într-un efort comun de a face planeta un loc unde fiecare persoană să își poată transforma visele în realitate.
La cel de-al 4-lea Summit al Consiliului Europei (Reykjavik, 16-17 mai 2023), liderii europeni s-au angajat “să întărească rolul CoE în arhitectura multilaterală europeană aflată în evoluție, precum și în guvernanța globală, prin consolidarea dimensiunii sale externe”. Principalul partener al CoE îl reprezintă Uniunea Europeană (din cei 46 membri ai CoE, 27 sunt state membre UE, iar alți 9 sunt candidați la aderarea la UE). În 2024, cooperarea CoE-UE a inclus, între altele, “consolidarea proceselor de reformă în Balcanii Occidentali și în țările Parteneriatului Estic, îmbunătățirea dialogului dintre Nord și Sud, promovarea solidarității, stabilității și securității democratice, atât în Europa cât și în regiunile vecine”. După încheierea Războiului Rece, CoE a devenit o “sală de așteptare” pentru statele din Europa Centrală și de Est care aspirau la statutul de membru al UE, deoarece aderarea la Uniunea Europeană se baza și pe evaluările structurilor de monitorizare ale CoE, precum și pe jurisprudența CEDO; CoE ar putea juca un rol similar în cadrul actualului proces de lărgire a Uniunii Europene.
Întărirea dialogului dintre Consiliul Europei, ONU și OSCE reprezintă, de asemenea, o prioritate. Începând cu anul 1989, CoE are statut de observator la Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (AGONU), iar ONU constituie o platformă ideală pentru extinderea participării la convențiile deschise ale CoE. Consiliul Europei ajută statele sale membre în implementarea Agendei 2030 de Dezvoltare Durabilă și ar putea oferi expertiză țărilor din afara continentului european care ar dori acest lucru. Pentru a facilita un acces global la instrumentele sale, CoE ar putea avea în vedere și deschiderea unui Birou de legatură pe lângă ONU la New York, în plus față de birourile de legatură de la Geneva și Viena.
Cooperarea cu OSCE se concentrează, în prezent, pe protecția drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, promovarea toleranței și nediscriminării, lupta împotriva terorismului și combaterea traficului de persoane. Birourile CoE de legatură de la Viena și Varșovia pot contribui la întărirea dinamicii acestei cooperări. Un raport al Direcției Generale pentru Afaceri Politice și Relații Externe a CoE (“Întărirea rolului Consiliului Europei în arhitectura europeană multilaterală evolutivă, prin consolidarea dimensiunii sale externe”, 19 februarie 2024) sugerează “posibilitatea restabilirii “întâlnirilor tripartite” între ONU, OSCE și CoE, pentru discuții strategice și schimb de opinii privind cele mai importante provocări și interese specifice ale celor trei organizații”.
Începând cu anul 2011, CoE a stabilit un dialog cu Organizația Statelor Americane (OAS), iar în decembrie 2023 secretarii generali ai celor două organizații au abordat pregătirea Convenției Cadru a CoE privind Inteligența Artificială și “Principiile de la Reykjavik pentru Democrație”. Cu Organizația Internațională a Francofoniei (OIF) există, începând cu anul 2009, programe multianuale de cooperare, iar OIF promovează instrumentele CoE în țări non-europene. Au avut loc, de asemenea, contacte cu Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), cu Liga Statelor Arabe (LSA) și Organizația Cooperării Islamice (OCI). Dat fiind profilul în creștere al continentului african, ar fi util de explorat un cadru de cooperare între CoE și Uniunea Africană, cu analizarea oportunității deschiderii unui Birou CoE de legatură la Nairobi, în Kenya, unde se află cel de-al 4-lea cartier general al ONU (singurul din Sudul Global), Programul ONU pentru Așezări Umane (UN Habitat) și Programul ONU pentru Mediu (UNEP).
Șocurile globale majore din ultimii ani – pandemia de Covid-19, războiul de agresiune al Rusiei în Ukraina, tensiunile geopolitice, conflictele și instabilitatea din numeroase părți ale lumii, tripla criză planetară (schimbările climatice, poluarea și distrugerea biodiversității) – toate au afectat sistemul internațional. Conform unui studiu al think-tank-ului European Council on Foreign Relations (“O criză proprie: politica traumei în anul electoral european”, 17 ianuarie 2024): “Termenul de “policriză” a apărut pentru a sugera că crizele au loc mai mult sau mai puțin concomitent, că șocul interacțiunii lor cumulate este mai copleșitor decât suma lor și că aceste crize diferite nu au o cauză unică și nici o soluție care să se potrivească tuturor”.
“Summit-ul Viitorului”, organizat de ONU la New York în septembrie 2024, va reprezenta o oportunitate ce apare odată într-o generație pentru discutarea provocărilor multiulateralismului și revigorarea cooperării internaționale. Consiliul Europei poate utiliza acest eveniment pentru a-și întări influența, prezența și vizibilitatea internațională, alăturându-se, astfel, celor ce contribuie la reclădirea încrederii globale.
La 4 iulie 2001, Romano Prodi, pe atunci Președinte al Comisiei Europene, remarca: “Forța noastră reală constă în unitatea în diversitate”. “Unitate în diversitate” a devenit motto-ul Uniunii Europene ce ar putea fi preluat de către Consiliului Europei, deoarece statele sale membre cooperează între ele pentru depășirea vechilor diviziuni și promovarea unor valori universale comune, dar își păstrează identitatea națională și sunt mândre de istoria lor individuală. CoE ar putea folosi conceptul de “unitate în diversitate” și pentru promovarea valorilor sale dincolo de frontierele continentului european, având în vedere că peste 100 de state non-europene sunt parte la convenții deschise și acorduri parțiale extinse ale CoE, ori la structuri precum Comisia de la Veneția, GRECO sau Centrul Nord-Sud.
Nu în ultimul rând, CoE poate avea în vedere extinderea recursului la subsidiaritate, un principiu structural al normelor internaționale ce reglementează respectarea drepturilor omului. Corelația între subsidiaritate și drepturile omului este evidentă de la prima privire asupra documentelor constitutive adoptate de AGONU în acest domeniu: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale și Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.
Așa cum remarca Eleanor Roosevelt: “Unde, la urma urmei, încep drepturile universale ale omului? În lumea fiecarei persoane luată individual: cartierul unde locuiește; școala sau liceul pe care le frecventează; fabrica, ferma sau biroul unde lucrează; acestea sunt locurile unde fiecare bărbat, femeie sau copil caută dreptate egală, șanse egale, demnitate egală, fără discriminare.”
În fine, modul în care este percepută o organizație internațională depinde în primul rând de standardele, valorile și domeniul său de activitate, dar și de viziunea liderilor săi. Jacques Delors, legendarul Președinte al Comisiei Europene (1985-1995), ale cărui idei și proiecte au marcat două generații de europeni, ne-a învățat importanța căutării permanente a soluțiilor pe termen lung la probleme pe termen lung, în antiteză cu abordarea reactivă și pe termen scurt. Consiliul Europei @75 ar putea să se inspire din “delorism” pentru a-și consolida rolul în Europa și în lume, prin angajament, rigoare și creativitate.
Un Consiliu al Europei peren ar trebui să fie vizionar, focalizat pe așteptările oamenilor, cu o foaie de parcurs și termene de implementare, și deschis tuturor țărilor care îi împărtășesc valorile.
(Notă: Opiniile exprimate în acest articol nu angajează poziția oficială a autorului).
Ion Jinga: The Odyssey of the Romanian treasure taken to Moscow
By H.E. Dr. Ion I. Jinga, Ambassador, Permanent Representative of Romania to the Council of Europe, published in Euractiv, Actmedia, AJRP.org, Sadrmedia.com and marca-ro.ca (08.01.2024)
This story begins in August 1916 when Romania was insistently requested by France and Great Britain to enter the WW1 in order to relieve the huge German pressure on the West front. On 17 August, Romania signed a treaty with the Entente Powers, according to which France and Britain pledged to launch an offensive in Greece, while Russia committed to send three divisions to the Danube River, to protect the rear from a Bulgarian attack. On that occasion, the Russian ambassador in Bucharest proposed to transfer the Romanian gold to Moscow, with the argument that it will be better protected, but the Romanian Prime Minister Ion Bratianu considered “the timing of the measure to be inopportune”.
Romania intervened in WW1 and crossed the Carpathian Mountains into Transylvania, where its soldiers were received as liberators. But there was no Allied offensive in Greece, and the military aid promised by Russia did not exist. The German High Command put on hold all other campaigns, throwing its main weight against Romania, while at the South of Danube Bulgarian and Turkish armies joined the German forces. Simultaneously attacked from three sides, the Romanian Government was forced to withdraw to the city of Iasi, in Moldova.
In Iasi, Russia’s Ambassador, General Mossolov, asked for the transfer of the Romanian gold to Moscow. Historian Ilie Schipor discovered into Russian archives Mossolov’s personal notes, which reveal that his task was “to take all the measures necessary to transfer the Romanian gold to Russia”, with the secret purpose “to get hold of the Romanian gold as a guarantee against a Romanian surrender”. Once again Prime Minister Bratianu “considered the transfer of the gold at that time to be premature”. Mossolov insisted: ”Sending the Romanian gold to Russia was meant to strengthen the alliance between our countries and considerably simplify the arrival of Russian reinforcements. The Russian Government guarantees the integrity of the treasure both during the transport and through its stay in Moscow”. (Ilie Schipor, “Destiny of the Romanian Treasury – Arguments from the Russian Archives”, Publishing House Oscar Print, 2021).
The Romanian Government explored the possibility to send the Treasure to UK or USA, but since the Central Powers controlled the main land and sea routes, the idea was abandoned. The transfer of the gold to Russia was finally accepted, and on 14 December 1916 the Russian ambassador, the Romanian Finance Minister and representatives of the National Bank of Romania signed a protocol stipulating that “Since the day it was entrusted to the Imperial Russian Government and loaded into wagons, the Treasure is under the Russian Imperial Government’s guarantee regarding the safety of the transport, storage and return to Romania”. Two days later, a train with 17 carriages containing 1,738 crates full of gold (1,735 with gold coins and three with pure gold ingots) of the National Bank of Romania, plus two other crates with the jewels of the Royal Family, departed from Iasi to Moscow. The train arrived in Moscow on 20 December 1916 and the Treasure was deposited in the Kremlin’s Arms Room. After the verification of the contents of the crates and their inventory, on 16 February 1917 a new protocol was signed in Moscow by delegates of the Russian Finance Ministry, the Russian State Bank, the National Bank of Romania and the Romanian Consul, confirming that “All verified valuables, inventoried or weighed, proved to be in terms of quantity and value, in full compliance with the elements of the National Bank of Romania”.
In the summer of 1917 Romania expected a massive military offensive by Central Powers. In such a tense environment, in July 1917 Russia’s Ambassador wrote to Romania’s Finance Minister that“the Russian Government had granted him full powers necessary to sign the Protocols on the evacuation in Russia of the securities belonging to the National Bank and other public institutions in Romania”. On 27 July 1917 another protocol was signed between Romania and Russia, and the same day a second train with 27 carriages departed to Moscow, taking the remaining gold reserve of the National Bank of Romania, valuables from Romanian Academy, House of Savings and Consignments, National Archives, national museums, national patrimony sites, religious institutions, ministries and private companies’ assets. The transport arrived in Moscow on 3 August and was deposited in the same Kremlin’s Arms Room. On 5 August 1917 a new protocol was signed in Moscow, mentioning that “the return of the entire treasure of Romania was guaranteed by the Russian Government”. It was the time when the Romanian troops succeeded in breaking the Austro-Hungarian front in the Battle of Marasti, and repelled German and Austro-Hungarian offensives at Marasesti and Oituz, prompting The Times newspaper to describe the Romanian front as “the only point of light in the East”…
But in February 1917 Russia had already entered into chaos. On 15 March Tsar Nikolai II abdicated, and in October Bolsheviks took power. On 13 January 1918, Russia’s Council of People’s Commissars severed diplomatic ties with Bucharest and arbitrarily confiscated the Romanian Treasure. The decisionon the cutting of diplomatic relations with Romania, signed by V. I. Lenin, writes black on white the intangibility of the Treasure, its preservation and restitution: “The valuables of the Romanian government must be preserved with utmost care, so they can be safely returned to the Romanian people when the Romanian counterrevolution has been overthrown”.
The French Consul in Moscow, Eirick Labonne, was tasked to act as representative of Romania’s interests in Russia and to make “an approach to the People’s Commissars to signal that this treasury is under the guarantee of the Entente Powers”. On 1 March 1918 Bolshevik authorities told Labonne that “By the Decision of the People’s Commissars of Petrograd, the values belonging to the Romanian Government had been simply confiscated by virtue of the state of war”. This was both an illegal decision and a lie, because, according to the international law, “The state of war does not give any right to the aggressor over the goods of the attacked party. At the same time, in 1917-1918 Romania and Russia were formally allies in the coalition of Allied Powers, and in January 1918 there was no state of war between Russia and Romania”. (Viorica Moisiuc,“Romania’s Treasury – guarded by the Russian “ally”; new data and testimonies from the archives of the Russian Federation”, Publishing House Fundația România de Mâine, 2022).
From 1919 to 1924, several unsuccessful talks to recover the Treasure took place. The establishment of the Romanian-Soviet diplomatic relations in 1934 led to a first partial restitution in June 1935,when the Soviet Union returned 1,443 boxes with broken seals, filled with old archives, documents, rare books and religious objects (part of the second shipment in July 1917), but no gold. In June 1956, as a sign of goodwill towards the Communist regime in Romania, 39,320 artistic and historical artifacts were returned. Itwas only a small part of the Treasure and have not included the gold reserve of the National Bank sent to Russia in 1916-1917. Romania raised again the issue in 1965. After USSR collapsed, a Joint Romanian-Russian Commission was created in 2004 to discuss bilateral issues, including on the Treasure taken to Moscow. It had five meetings without significant progress.
The total amount of Romanian fine gold deposited in Kremlin was 93.452 tons, with a total value of more than six billion USD (in January 2024 the average price of fine gold was 66,000 USD per kilogram) but, as the President of the Romanian Academy, Professor Ioan-Aurel Pop, whoCo-Chaired the Joint Romanian-Russian Commission between 2012 and 2018, noted: “The 93.4 tons of unreturned Romanian gold represent an inestimable value for several reasons: first, it is a matter of the wealth of the Romanian nation, as the owner of that gold is the country’s central bank. Secondly, the intrinsic value of the fine gold deposited is greater than the weight of the metal, because the gold ingots represent 2.4 tons, and the various gold coins 91 tons. It is also about historical coins from previous centuries, with numismatic significance.”(Ioan-Aurel Pop, “The Truth about Romania’s treasure prisoner to Moscow”, 8 September 2016, oamenidepoveste.ro)
Legally and morally, a good entrusted to someone for safekeeping, based on official documents with precise provisions for restitution, is to be returned without any discussion. The Declaration of 13 January 1918 of the Soviet Government recognizes the existence of the Romanian Treasure in Russia and Romania’s property rights over it, as well as Russia’s commitment to preserve the Treasure and to remit it to its rightful owner. USSR and the Russian Federation never challenged Romania’s ownership of the Treasure.
The oldest fundamental principle of international law is the Latin formula “Pacta sunt servanda”, meaning“agreements must be kept”. This principle is included in article 26 of the 1969 Vienna Convention on the Law of Treaties. When Russia applied to join the Council of Europe (CoE), the President, the Prime Minister, the President of the Duma and the President of the Council of the Federation sent a joint letter to CoE giving assurances that“the Russian Federation shares fully its understanding and interpretation of commitments entered into, and intends… to settle rapidly all issues related to the return of property claimed by Council of Europe member states”. (CoE Parliamentary Assembly Opinion 193/25 January 1996 on “Russia’s request for membership of the Council of Europe”). Reports of CoE Monitoring Committee on “Honoring of obligations and commitments by the Russian Federation”mentioned these obligations until Russia was expelled from the organization on 16 March 2022, after the invasion of Ukraine.
As the Governor of the National Bank of Romania, Academician Mugur Isarescu, remarked:“The National Bank of Romania has invited foreign historians from countries with a similar experience of evacuating their treasures to foreign countries for safekeeping. We thus discovered that the case of the N.B.R. Treasure evacuated to Moscow is unique, as it is the only known case of a treasure entrusted to another state and never returned when requested. The archives show that the Russians did their best to persuade the Romanian government at that time to send the Treasure to Moscow. Archival documents make clear that guarantees were given that this Treasure would be kept safe and returned when requested; but in this case it was never returned”.(“The Romanian National Bank Treasure taken to Moscow and never returned”, Foreword by Academician Mugur Isarescu, Publishing House Oscar Print, 2020).
At the time of the German invasion in 1939, Poland evacuated its gold reserve (about 80 tons) and artistic treasures through Romania, despite pressure from Germany on Romania not to accept it (Romanian archives reveal that the Soviet Union manifested a similar interest in the Polish gold). 51 crates with Polish gold were stored in Romania in absolute secrecy and returned in full to Poland after WW2. This episode is an invitation to reflection about honor and loyalty.
When the Trojan War ended, Odysseus homeward voyage to Ithaca lasted ten years, and his journey full of adventures inspired Homer to write “The Odyssey”, one of the most beautiful ancient epic poems. The Romanian Treasure taken to Moscow in 1916-1917 is still prisoner of a broken legal, moral and honor commitment. Let’s hope that its odyssey will not be a never-ending story.
Note: The opinions expressed in this article do not bind the official position of the author.
Odiseea Tezaurului României luat la Moscova
Articol al E.S. Dr. Ion I. Jinga, Ambasador, Reprezentant Permanent al României la Consiliul Europei, publicat în Umbrela Strategică, Euractiv, AJRP.org, marca-ro.ca, asiiromani.eu, Economistul și Evenimentul Muscelean (10 ianuarie 2023).
Povestea începe în august 1916, când Franța și Marea Britanie au cerut insistent României să intre în Primul Război Mondial pentru a reduce uriașa presiune germană pe frontul de Vest. La 17 august, România a semnat un tratat cu Puterile Antantei, în baza căruia Franța și Marea Britanie se angajau să lanseze o ofensivă în Grecia, iar Rusia să trimită trei divizii la Dunăre pentru a asigura spatele frontului împotriva unui atac bulgar. Cu acel prilej, ambasadorul rus la București a propus ca aurul românesc să fie transferat la Moscova, cu argumentul că acolo ar fi mai bine protejat, însă primul ministru Ion Brătianu a respins ideea, “considerând momentul inoportun pentru o astfel de măsură”.
Respectându-și angajamentul, România a intrat în război, iar armata română a trecut Carpații în Transilvania, unde soldații săi au fost primiți ca eliberatori. Dar Aliații nu au lansat ofensiva promisă în Grecia, iar ajutorul militar rus a fost inexistent. Înaltul Comandament german a stopat toate celelalte operațiuni militare, transferând forțe masive pe frontul românesc, în timp ce la sud de Dunăre armatele bulgară și turcă și-au unit forțele cu cele germane. Cu țara atacată simultan din trei părți, guvernul român a fost nevoit să se retragă la Iași, în Moldova.
În Iași, ambasadorul Rusiei, generalul Mossolov, a cerut din nou trimiterea aurului la Moscova. Istoricul Ilie Schipor a descoperit în arhivele ruse însemnările personale ale lui Mossolov, care arată că misiunea acestuia era “să ia toate măsurile necesare pentru transferul aurului românesc în Rusia“, cu scopul secret “de a pune mâna pe aur ca o garanție impotriva unei eventuale capitulări a României“. Primul ministru Brătianu “a considerat că transferul aurului era prematur la acel moment”, însă generalul Mossolov a insistat: “Trimiterea aurului românesc în Rusia este menită să întărească alianța dintre țările noastre și să simplifice considerabil sosirea sprijinului militar rus.“ (Ilie Schipor, “Destinul Tezaurului Românesc – Argumente din arhivele ruse”, Editura Oscar Print, 2021).
Guvernul României a explorat posibilitatea trimiterii Tezaurului în Marea Britanie sau în Statele Unite însă, deoarece Puterile Centrale controlau principalele rute terestre și maritime, s-a renunțat la această soluție. Transferul aurului în Rusia a fost, într-un final, acceptat, iar la 14 decembrie 1916 ambasadorul rus, ministrul român de Finanțe și reprezentanți ai Băncii Naționale a României au semnat un protocol care stipula că „Din ziua în care a fost încredințat Guvernului Imperial Rus și încărcat în vagoane, Tezaurul se află sub garanția Guvernului Imperial Rus în ceea ce privește siguranța transportului, depozitarea și returnarea acestuia către România.”
Două zile mai târziu, un tren cu 17 vagoane conținând 1738 lăzi pline cu aur ce aparținea Băncii Naționale a României (1735 lăzi cu monede de aur și trei lăzi cu lingouri din aur pur), plus alte două lăzi cu bijuteriile Familiei Regale, au plecat de la Iași spre Moscova. Trenul a sosit la Moscova la 20 decembrie 1916, unde Tezaurul a fost depozitat în Sala Armelor din Kremlin. După verificarea conținutului lăzilor și inventarierea acestuia, la 16 februarie 1917 un nou protocol a fost semnat la Moscova de către delegații Ministerului Rus de Finanțe, Băncii de Stat a Rusiei, Băncii Naționale a României și consulul român la Moscova, confirmând că “Toate valorile verificate, inventariate sau cântărite, s-au dovedit a fi, calitativ și valoric, în deplină concordanță cu datele furnizate de Banca Națională a României”.
În vara anului 1917, Guvernul României anticipa o ofensivă militară a Puterilor Centrale. Într-un context atât de tensionat, în iulie 1917 ambasadorul Rusiei i-a scris ministrului român de Finanțe că “Guvernul rus i-a acordat depline puteri pentru a semna protocoalele de evacuare în Rusia a valorilor mobiliare aparținând Băncii Naționale și altor instituții publice din România.” La 27 iulie 1917, un alt protocol a fost semnat între România și Rusia, iar în aceeași zi un al doilea tren, format din 27 vagoane, a plecat spre Moscova, transportând restul rezervei de aur a Băncii Naționale a României, valori aparținând Academiei Române, Casei de Economii și Consemnațiuni, Arhivelor Naționale, muzeelor naționale, siturilor aflate în patrimoniul național, instituțiilor religioase, ministerelor și unor companii private.
Transportul a ajuns la Moscova la 3 august și a fost depozitat în aceeași sală a Armelor din Kremlin. La 5 august 1917, un nou protocol a fost semnat la Moscova, menționând că “returnarea întregului Tezaur al României este garantată de Guvernul Rusiei”. Se întâmpla chiar în zilele când armata română spărgea frontul austro-ungar în bătălia de la Mărăști și respingea apoi ofensivele germană și austro-ungară la Mărășești și Oituz, determinând ziarul britanic The Times să descrie situația de pe frontul românesc drept „singura rază de lumină în Est”…
Dar în februarie 1917 în Rusia se instalase haosul. La 15 martie țarul Nicolae II a abdicat, iar în octombrie bolșevicii au preluat puterea. La 13 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului a rupt relațiile diplomatice cu Bucureștiul și a confiscat în mod arbitrar Tezaurul României refugiat la Moscova. Decizia, semnată de V. I. Lenin, menționa negru pe alb intangibilitatea Tezaurului, păstrarea acestuia și obligația de restituire către proprietarul de drept: „Obiectele de valoare ale Guvernului României trebuie păstrate cu cea mai mare grijă, astfel încât să poată fi returnate în siguranță poporului român atunci când contra-revoluția română va fi răsturnată”.
Consului Franței la Moscova, Eirick Labonne, a primit misiunea de a acționa ca reprezentant al intereselor României în Rusia și de „a-i aborda pe Comisarii Poporului pentru a semnala că Tezaurul se află sub garanția Puterilor Antantei”. La 1 martie 1918 autoritățile bolșevice i-au comunicat lui Labonne că „Prin decizia Comisarilor Poporului de la Petrograd, valorile aparținând Guvernului României au fost pur și simplu confiscate în virtutea stării de război”. Decizia era, însă, deopotrivă ilegală și fundamentată pe o minciună deoarece, conform dreptului internațional, „Starea de război nu conferă agresorului niciun drept asupra bunurilor celui atacat. În același timp, în 1917-1918 România și Rusia erau, formal, aliați în coaliția Puterilor Antantei, iar în ianuarie 1918 nu exista nicio stare de război între România și Rusia” (Viorica Moisiuc, „Tezaurul României – păstrat de „aliatul” rus; noi date și mărturii din arhivele Federației Ruse”, Editura Fundației România de Mâine, 2022).
În perioada 1919 – 1924 au avut loc, fără succes, mai multe runde de negocieri româno-sovietice privind Tezaurul. Stabilirea, în 1934, a relațiilor diplomatice dintre România și URSS a fost urmată de o primă restituire parțială în iunie 1935, când URSS a returnat 1443 lăzi cu sigiliile rupte, conținând arhive vechi, documente, cărți rare și obiecte religioase (parte a celui de-al doilea transport, din iulie 1917), dar nu și aur. În iunie 1956, ca gest de bunăvoință față de regimul comunist din România, au mai fost returnate 39.320 artefacte istorice și obiecte de artă. Era, însă, doar o mică parte a Tezaurului și nu a inclus nimic din rezerva de aur a Băncii Naționale a României dusă la Moscova în 1916-1917. România a ridicat din nou subiectul Tezaurului în discuții cu URSS, în 1965. După colapsul Uniunii Sovietice, în anul 2004 a fost creată o Comisie mixtă româno-rusă pentru a discuta chestiuni bilaterale, inclusiv problema Tezaurului. Până în 2019, Comisia mixtă a avut cinci reuniuni, fără a fi înregistrate progrese notabile.
Cantitatea totală de aur fin românesc depozitată la Kremlin a fost de 93,452 tone, valorând astăzi peste șase miliarde dolari SUA (în ianuarie 2024, prețul mediu al unui kilogram de aur fin era de 66.000 USD), însă, așa cum remarca Președintele Academiei Române, profesorul Ioan-Aurel Pop, care a co-prezidat Comisia mixtă româno-rusă în perioada 2012-2018: „Cele 93,4 tone de aur românesc al BNR nerestituite reprezintă o valoare inestimabilă, din câteva motive. Mai întâi, este vorba despre averea națiunii române, fiindcă deținătoarea aurului respectiv era banca centrală a țării. În al doilea rând, valoarea intrinsecă a aurului fin evacuat la Moscova este mai mare decât greutatea metalului, fiindcă lingourile reprezentau 2,4 tone, iar monedele diverse 91 tone. Este vorba și despre monede istorice din secolele anterioare, cu semnificație numismatică.” (Ioan-Aurel Pop, „Adevărul despre Tezaurul României prizonier la Moscova”, 8 septembrie 2016, oamenidepoveste.ro).
Din punct de vedere legal și moral, un bun încredințat cuiva spre păstrare, pe bază de documente oficiale cu prevederi precise privind restituirea, trebuie să fie returnat fără nicio discuție. Declarația guvernului sovietic din 13 ianuarie 1918 recunoaște existența Tezaurului Românesc în Rusia și dreptul de proprietate al României asupra acestuia, ca și angajamentul Rusiei de a păstra Tezaurul și a-l remite proprietarului său de drept. URRS și Federația Rusă nu au contestat niciodată proprietatea României asupra Tezaurului.
Cel mai vechi principiu fundamental de drept internațional este reprezentat de formula latină „Pacta sunt servanda”, însemnând că „acordurile trebuie respectate”. Acest principiu este inclus în articolul 26 al Convenției de la Viena privind Dreptul Tratatelor, din 1969. Atunci când Rusia a solicitat să adere la Consiliul Europei (CoE), președintele rus, primul ministru, președintele Dumei și cel al Consiliului Federației au trimis o scrisoare comună către Consiliul Europei prin care dădeau asigurări că “Federația Rusă împărtășește pe deplin înțelegerea și interpretarea angajamentelor asumate, și intenționează… să soluționeze rapid toate problemele legate de restituirea bunurilor revendicate de către statele membre ale Consiliului Europei.” (Adunarea Parlamentară a CoE, Opinia nr. 193/25 ianuarie 1996 privind solicitarea Rusiei de a deveni membră a Consiliului Europei). Rapoarte ulterioare ale Comitetului CoE de monitorizare a onorării obligațiilor și angajamentelor de către Federația Rusă au menționat aceste obligații până la momentul când Rusia a fost exclusă din CoE, la 16 martie 2022, după invadarea Ucrainei.
Așa cum remarca guvernatorul Băncii Naționale a României, academicianul Mugur Isărescu: “Banca Națională a României a invitat istorici străini din state având experiențe similare privind evacuarea tezaurelor lor în alte țări, pentru a fi păstrate în siguranță. Am descoperit, astfel, că situația Tezaurului Băncii Naționale a României evacuat la Moscova este unică, fiind singurul caz cunoscut în care un tezaur încredințat unui alt stat nu a fost niciodată returnat la cererea proprietarului de drept. Arhivele arată că rușii au făcut tot posibilul să convingă guvernul român de la acel moment să trimită Tezaurul la Moscova. Documente de arhivă precizează clar că s-au dat garanții că Tezaurul va fi păstrat în siguranță și returnat atunci când va fi solicitat; dar, în acest caz, el nu a fost niciodată returnat. ” (“Tezaurul Băncii Naționale a României luat la Moscova și niciodată returnat”, Editura Oscar Print, 2020).
În momentul invaziei germane din 1939, Polonia a evacuat prin România rezerva sa de aur (circa 80 tone) și valorile din patrimoniul artistic polonez, în ciuda presiunilor exercitate de Germania asupra guvernului român ca să nu accepte tranzitul (arhivele românești arată că și URSS a manifestat atunci un interes similar privind aurul polonez). 51 lăzi cu aur au rămas pe teritoriul României, fiind păstrate într-un secret absolut și returnate intacte Poloniei după încheierea războiului. Acest episod constituie o invitație la reflecție despre onoare și loialitate.
Când Războiul Troian s-a sfârșit, drumul lui Odiseu către Itaca a durat zece ani, iar călătoria acestuia, plină de aventuri, l-a inspirat pe Homer să scrie “Odiseea”, unul dintre cele mai frumoase poeme epice antice. Tezaurul României luat la Moscova în 1916-1917 este încă prizonierul unui angajament legal, moral și de onoare încălcat. Să sperăm că odiseea sa nu va rămâne o poveste fără sfârșit.
(Opiniile exprimate în acest articol nu angajează poziția oficială a autorului.)
Metaverse: A World in a Word
Thoughts by H.E. Dr. Ion I. Jinga, Ambassador Extraordinary and Plenipotentiary, Permanent Representative of Romania to the Council of Europe, published in Euractiv, America Times, and AJRP.org (15.11.2023).
Motto: “Without proper moral and intellectual underpinnings, machines could control rather than amplify our humanity and trap us forever” – Henry Kissinger
The term “metaverse” was first mentioned in “Snow Crash”, a 1992 science-fiction novel by the American writer Neal Stephenson. It describes a virtual world that exists only on the internet, parallel to the physical one, an extension of human behavior where people meet and interact via avatars. “Avatar” comes from the Sanskrit word “avatara”, meaning “an incarnation, embodiment, or manifestation of a person or idea” – like in the movie “Avatar” by the Canadian film maker James Cameron. It is an immersive, persistent, 3D virtual space where humans experience life in ways they could not in the real world – for instance, by virtually witnessing a historical event instead of reading about it. Mark Zuckerberg, Facebook co-founder, considers that “Metaverse is not a thing a company builds. It’s the next chapter of the internet overall”.
Beyond movies, my first direct contact with the metaverse was in 2019, at the Peres Center for Peace and Innovation in Tel Aviv, where a headset immersed me into the virtual reality of a cockpit to perform an aircraft landing.
Today, there are over 400 million monthly active users of metaverse, its global market value is 82 billion USD, and Goldman Sachs Bank forecasted a 8 trillion USD potential. The concept has been expanded to include technologies such as Web 3.0 (semantic web content that can be understood by other machines), blockchains (a digital, non-modifiable ledger to store data), Augmented Reality/Virtual Reality (a mixture of real artifacts enhanced by virtual reality), Artificial Intelligence and Machine Learning (machines that learn directly from data without human intervention). Integrated together, these technologies can make the metaverse an extremely powerful virtual environment, with almost limitless opportunities and risks – from stimulating business, education and health, to altering electoral processes, discrimination and cybercrime.
Metaverse mirrors the real life: for instance, in December 2021, Barbados announced that it will open a virtual embassy in Decentraland, a metaverse world, while Tuvalu, a small island state in South Pacific, is turning to metaverse to become the world’s first digital country.
A report on “Risks and Opportunities of the Metaverse” is under preparation by the Council of Europe (CoE). In a declassified draft, the rapporteur, Andi Cristea, a member of the Romanian Parliament, highlights that: “The Metaverse has the potential to expand civil and social rights around the world and can have massive implications for the future of democracy and governance. The risks associated with this technology include privacy concerns, cybersecurity, addiction, loss of freedom, spread of misinformation, decline of public trust in traditional institutions in sectors like education, governance and media. In the case of the metaverse, policymakers need to strike a delicate balance between fostering innovation and ensuring the protection of users and society at large”.
The future of the metaverse is intertwined with AI development. Since the release by OpenAI of ChatGPT in November 2022 (Generative Pre-trained Transformers, a deep learning model which creates new content based on existing data), generative AI is on the rise, and the “Holy Grail of AI” is considered to be the Artificial General Intelligence (machines that possess human-like intelligence). 12 years ago, DeepMind cofounder Shane Legg predicted that by 2028 AGI will have 50% chance to become reality. In May 2023, Tesla CEO Elon Musk, Apple cofounder Steve Wozniak, and historian Yuval Noah Harari (“Sapiens” author) were among the 1,100 personalities who signed an open letter calling for a six-month moratorium on the development of advanced AI systems. The letter compared the risks posed by AI with nuclear war and pandemics, and urged technology companies to immediately cease training any AI systems that would be “more powerful than GPT-4”.
In February 2023, former US Secretary of State Henry Kissinger had warned that: “To the extent that we use our brains less and our machines more, humans may lose some abilities. Our own critical thinking, writing and design abilities may atrophy”. (“ChatGPT Heralds an Intellectual Revolution”, Wall Street Journal).
In October, Mr. Kissinger expressed again concerns about generative AI: “Once these machines can communicate with each other, which will certainly happen within five years, then it becomes almost a species problem of whether the human species can retain its individuality in the face of this competition”. He believes that science-fiction outcome of humans serving machines “can be avoided, but only by understanding the essence of this intelligence, which will also be able to generate its own point of view. AI is not understood yet. We must be thoughtful in what we ask it” (Welt TV interview). This November, Yuval Noah Harari told The Guardian newspaper: “AI has the potential to create financial devices that only AI can understand. And just imagine the situation where we have a financial system that no human being is able to understand and therefore not able to regulate. And then there is a financial crisis and nobody understands what is happening”.
American political scientist Ian Bremmer and British AI researcher Mustafa Suleyman believe that: “Like past technologies waves, AI will pair extraordinary growth and opportunity with immense disruption and risks. But unlike previous waves, it will also initiate a seismic shift in the structure and balance of global power, as it threatens the status of nation-states as the world primary geopolitical actors. Like the internet and smartphones, AI will proliferate without respect for borders”. (“The AI Paradox”, Foreign Affairs, 16.08.2023). They propose the “techno-prudentialism” as a solution to mitigate risks without damaging AI innovation, inspired by the macro-prudential role played by global financial institutions, and suggest that AI governance should be based on five principles: precaution – do not harm; agile – the AI governance should be flexible; inclusive – institutions that govern AI will have both technology companies and governments at the table; impermeable – all AI companies must be part of it; and targeted, instead of one-size-fits-all – because AI impacts differently every sector of the global economy.
The unprecedented degree of power and influence of Big Tech generated growing calls for policymakers around the world to regulate AI. EU is in the process to create the AI Act – the world’s first set of comprehensive rules to manage AI risks, while enabling innovation. CoE is elaborating the Framework Convention on Artificial Intelligence, Human Rights, Democracy and the Rule of Law. G-7 launched the “Hiroshima AI process”, a forum devoted to harmonizing AI governance. UN Secretary General announced a Multistakeholder Advisory Body on Artificial Intelligence to evaluate risks and opportunities of AI. President Joe Biden issued an Executive Order which establishes new standards for AI safety and security, and requires that AI developers share the results of their safety tests with the US government. And, on 1-2 November 2023, at Bletchley Park in Buckinghamshire (the secret headquarters of codebreakers that cracked the Nazi Enigma machine in WW2), UK convened a historic Artificial Intelligence Safety Summit that brought together around 100 politicians from 28 countries (including USA, UK, France, Germany, China, Japan, Kenya, Nigeria, Brazil, India, Saudi Arabia), academics, scientists and tech executives. Among them, US Vice-President Kamala Harris, British Prime Minister Rishi Sunak, UN Secretary General Antonio Guterres, EU Commission President Ursula von der Leyen, CoE Secretary General Marija Pejcinovic Buric, and Elon Musk – who told participants: “For the first time, we have a situation where there’s something that is going to be far smarter than the smartest human. We are seeing the most disruptive force in history here”. At the summit, AI developers agreed to work with governments to test new frontier AI models before they are released, and The Bletchley Declaration recognizes that there is “potential for serious, even catastrophic, harm, either deliberate or unintentional, stemming from the most significant capabilities of these AI models”.
The poem “Works and Days” by the ancient Greek author Hesiod tells that when Prometheus stole fire from heaven, Zeus took vengeance by giving Pandora a beautiful box as a gift, and asked her to never open it. But Pandora opened the box, and diseases, violence, greed, madness, death and other evils were released forever into the world. The only one left in the box was hope. Pandora’s Box of Artificial Intelligence is now wide open, but hope is still inside. Quoting again Henry Kissinger: “As we become Homo Technicus, we hold an imperative to define the purpose of our species. It is up to us to provide the real answers”.
Note: The opinions expressed in this article do not bind the official position of the author.
Metavers: O lume într-un cuvânt
Articol semnat de E.S. Dr. Ion I. Jinga, Ambasador, Reprezentant Permanent al României pe lângă Consiliul Europei. publicat în Euractiv, AJRP.org, Asiiromani.eu, Newsflash.ro și marca-ro (15.11.2023).
Motto: “Fără baze morale și intelectuale adecvate, mașinile ne-ar putea controla, mai degrabă decât să ne amplifice umanitatea, prinzându-ne pentru totdeauna în capcană” – Henry Kissinger
Termenul “metavers” a fost menționat pentru prima dată în anul 1992, în romanul “Snow Crash”, al scritorului american Neal Stephenson. El descrie o lume virtuală care există doar pe internet, paralelă cu lumea reală, o extensie a comportamentului uman, în care oamenii se întâlnesc și interacționează prin intermediul “avatarurilor”. “Avatar” își are originea în cuvântul “avatara” din limba sanscrită, însemnând “o încarnare, întruchipare ori manifestare a unei persoane sau idei” – la fel ca în filmul “Avatar” al regizorului canadian James Cameron. Este un spațiu virtual 3D captivant, persistent, în care oamenii experimentează viața în moduri în care nu ar putea-o face în lumea reală – de exemplu, pot fi martori virtuali ai unui eveniment istoric, în loc să citească despre el. Mark Zuckerberg, co-fondatorul Facebook, consideră că “Metaversul nu este un lucru pe care îl construiește o companie. Este capitolul următor al internetului în general”.
Dincolo de filme, primul meu contact direct cu metaversul a avut loc în 2019, la Centrul Peres pentru Pace și Inovare din Tel Aviv, unde o cască vizuală “headset” m-a transpus în realitatea virtuală a unei cabine de pilotaj, pentru a simula aterizarea aeronavei.
Astăzi, metaversul are peste 400 milioane de utilizatori în fiecare lună, o piață globală de 82 miliarde dolari, iar banca Goldman Sachs estimează un potential de dezvoltare de 8.000 miliarde dolari. Conceptul a fost extins pentru a include tehnologii precum Web 3.0 (conținut web semantic ce poate fi înțeles de alte mașini), blockchain-uri (registre digitale nemodificabile, pentru stocarea datelor), realitate augmentată / realitate virtuală (un amestec de artefacte reale, îmbunătățite de realitatea virtuală), inteligență artificială și învățare automată (mașini care pot învața direct din date, fără intervenție umană). Integrate împreună, aceste tehnologii pot face din metavers un mediu virtual extrem de puternic, cu oportunități și riscuri aproape nelimitate, de la stimularea afacerilor, educației și sănătății, până la alterarea proceselor electorale, discriminare și criminalitate cibernetică.
Metaversul oglindește viața reală: de exemplu, în decembrie 2021, Barbados a anunțat că va deschide o ambasadă virtuală în Decentraland, o lume în metavers, iar Tuvalu, un mic stat insular din Pacificul de Sud, amenințat de creșterea nivelului oceanului, se îndreaptă către metavers pentru a deveni prima țară digitală.
Consiliul Europei are în pregătire un raport pe tema “Riscuri și oportunități ale metaversului”. Într-un proiect declasificat, raportorul, Andi Cristea, membru al Parlamentului României, evidențiază că: “Metaversul are potențialul de a extinde drepturile civile și sociale în întreaga lume și poate genera implicații masive pentru viitorul democrației și guvernării. Riscurile asociate acestei tehnologii includ preocupări legate de confidențialitate, securitate cibernetică, dependență, pierderea libertății, răspândirea dezinformării, declinul încrederii publice în instituțiile tradiționale din domenii precum educație, guvernare, sau mas-media. În cazul metaversului, factorii de decizie politică trebuie să găsească un echilibru delicat între inovare și asigurarea protecției utilizatorilor și a societății în general”.
Viitorul metaversului se împletește cu dezvoltarea inteligenței artificiale (IA). De la lansarea, de către compania OpenAI, a sistemului ChatGPT (Pre-Trained Transformers – transformatoare generative pre-antrenate, un model de învățare aprofundată ce generează conținut nou pe baza datelor existente), IA generativă continuă să se dezvolte, iar “Sfantul Graal al IA” este considerat a fi inteligența artificială generală (Artificial General intelligence – AGI/IAG – mașini ce posedă o inteligență asemănătoare celei umane). În urmă cu 12 ani, Shane Legg, co-fondatorul DeepMind (divizie a Alphabet Inc., responsabilă cu dezvoltarea IAG), a estimat că până în anul 2028 IAG va avea 50% șanse să devină realitate. În mai 2023, Elon Musk, directorul executiv al Tesla, Steve Wozniak, co-fondatorul Apple și istoricul Yuval Noah Harari (autorul cărții “Sapiens”) s-au numărat printre cele peste 1100 personalități care au semnat o scrisoare deschisă cerând un moratoriu de șase luni privind dezvoltarea sistemelor IA avansate. Scrisoarea compară riscurile prezentate de IA cu războiul nuclear și pandemiile, și indeamnă companiile de tehnologie să oprească imediat testarea oricăror sisteme IA care ar fi “mai puternice decât GPT-4”.
În februarie 2023, fostul secretar de stat american Henry Kissinger avertizase că: “În măsura în care ne folosim mai puțin creierul și utilizăm mai mult mașinile, oamenii iși pot pierde unele abilități. Propria noastră gândire critică, abilitățile de scris și de proiectare se pot atrofia”. (“ChatGPT Heralds an Intellectual Revolution”, Wall Street Journal).
În octombrie, Dl. Kissinger și-a exprimat din nou îngrijorarea cu privire la IA generativă: “Odată ce aceste mașini vor putea comunica între ele, ceea ce cu siguranță se va întâmpla în următorii cinci ani, atunci devine aproape o problemă existențială dacă specia umană își poate păstra individualitatea în fața acestei competiții”. În opinia sa, scenariul științifico-fantastic în care oamenii ajung să deservească mașinile “poate fi evitat, însă numai prin ințelegerea acestei inteligențe care va putea, de asemenea, să-și genereze propriul său punct de vedere. IA nu este încă înțeleasă și trebuie să fim atenți ce îi cerem să facă”. (interviu la Welt TV). In noiembrie 2023, Yuval Noah Harari scria în ziarul britanic The Guardian: “IA are potențialul de a crea instrumente financiare pe care numai ea le poate înțelege. Să ne imaginăm situația în care avem un sistem financiar pe care nicio ființă umană nu îl înțelege și, prin urmare, nu îl poate reglementa. Iar apoi apare o criză financiară și nimeni nu ințelege ce se întâmplă”.
Politologul american Ian Bremmer și cercetătorul britanic Mustafa Suleyman sunt de părere că: “La fel ca și apariția tehnologiilor anterioare, IA va combina progresul și oportunitățile extraordinare cu perturbări și riscuri imense. Dar, spre deosebire de valurile tehnologice precedente, IA va determina o schimbare seismică în structura și echilibrul global de putere, deoarece amenință statutul statelor ca actori geopolitici primari pe scena internațională. La fel ca internetul și smartphone-urile, inteligența artificială va prolifera fără să respecte granițele dintre țări”. (“The AI Paradox”, Foreign Affairs, august 2023). Soluția propusă de ei pentru atenuarea riscurilor IA, fără a afecta inovarea, este “tehnoprudențialismul” – inspirat din rolul macroprudențial jucat de instituțiile financiare internaționale în menținerea stabilității economice – și sugerează că guvernanța IA ar trebui să se bazeze pe cinci principii: precauție – să nu dăuneze; agilitate – să fie flexibilă; inclusivitate – instituțiile ce guvernează IA să aducă la aceeași masă companiile IA și guvernele; impermeabilitate – toate companiile IA trebuie să participe; și focalizare – deoarece IA produce impact diferit în sectoare diferite ale economiei, iar măsurile cu caracter general nu ar fi eficiente.
Nivelul fără precedent de putere și influență de care beneficiază marile companii internaționale de tehnologie a determinat apeluri tot mai insistente către factorii de decizie să reglementeze IA. Uniunea Europeană se află în proces de adoptare a regulamentului “EU AI Act” – primul set de reguli cuprinzătoare din lume pentru gestionarea riscurilor IA, care permite, totodată, inovarea în domeniu. Consiliul Europei negociază o “Convenție-cadru privind IA, drepturile omului, democrația și statul de drept”. Grupul G-7 la lansat, în vară, “Hiroshima AI Process”, un forum dedicat armonizării guvernanței IA. Secretarul general al ONU a anunțat recent crearea unui Consiliu consultativ cu largă reprezentativitate (Multistakeholder Advisory Board on AI) pentru a evalua riscurile și oportunitățile IA. În SUA, Președintele Joe Biden a dat un ordin executiv care stabilește noi standarde pentru siguranța și securitatea IA și cere dezvoltatorilor IA să împărtășească rezultatele testelor de siguranță cu guvernul SUA. Iar la 1-2 noiembrie, la Bletchley Park, Buckinghamshire (unde în cel de-al doilea război mondial a fost spart codul mașinii naziste de cifrat Enigma), Marea Britanie a găzduit o conferință istorică dedicată siguranței IA (Artificial Intelligence Safety Summit), care a reunit circa 100 lideri politici din 28 de țări (inclusiv SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, China Japonia, Kenya, Nigeria, Brazilia, India, Arabia Saudită), universitari, cercetători și directori de companii din domeniul tehnologiilor avansate. Între aceștia, Vicepreședintele SUA, Kamala Harris, Premierul britanic, Rishi Sunak, Secretarul general ONU, Antonio Guterres, Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Layen, Secretarul general al Consiliului Europei, Marija Pejcinovic Buric și Elon Musk – care le-a spus participanților: “Ne aflăm, pentru prima dată, în situația în care există ceva ce va deveni mult mai inteligent decât cel mai inteligent om. Vedem aici cea mai perturbatoare forță din istorie.” În cadrul conferinței, dezvoltatorii IA au convenit să colaboreze cu guvernele pentru a testa noile modele IA de frontieră, înainte ca acestea să fie lansate pe piață, iar Declarația de la Bletchley recunoaște că “există potențial pentru producerea unor vătămări grave, chiar catastrofale, în mod deliberat sau fără intenție, care decurge din cele mai semnificative capacități ale acestor modele de inteligență artificială”.
Poetul grec antic Hesiod scria că, atunci când Prometeu a furat focul din cer și l-a dat oamenilor, Zeus s-a răzbunat făcându-i cadou Pandorei o cutie frumoasă și i-a cerut să nu o deschidă niciodată. Dar Pandora a deschis cutia, iar din ea au ieșit și s-au împrăștiat pentru totdeauna în lume bolile, violența, lăcomia, nebunia și moartea. Singura rămasă pe fundul cutiei a fost speranța. Cutia Pandorei cu inteligență artificială este acum larg deschisă, dar speranța a rămas înăuntru. Citându-l din nou pe Henry Kissinger: “Pe măsură ce devenim Homo Tehnicus, avem un imperativ în a defini scopul speciei noastre. Depinde de noi să oferim răspunsul potrivit”.
Notă: Opiniile exprimate în acest articol nu angajează poziția oficială a autorului.
Recourse to History: The Day of Romanian Army
Thoughts by H.E. Dr. Ion I. JINGA, Ambassador Extraordinary and Plenipotentiary, Permanent Representative Council of Europe, published in Euractiv.ro, Newsflash.ro, Actmedia.eu, Inexclusivitate.ro, America Times and AJRP.org (20.10.2023)
Motto: “Those who cannot remember the past are condemned to repeat it”. – George Santayana (Spanish-American philosopher, “The Life of Reason”, 1905)
In the tragic summer of 1940, Europe was ravaged by war. With France capitulated and Great Britain under the Luftwaffe siege, following Dunkirk evacuation, Romania found itself Internationally isolated, as France and UK were its main allies in the inter-war period.
On 26-27 June, the Romanian government was forced to accept Soviet ultimatums and allowed Moscow to invade Bessarabia and Northern Bukovina, two historical Romanian provinces which rejoined the Kingdom of Romania after WW1 in application of the principle of self-determination proclaimed on 11 February 1918 by the US President Woodrow Wilson (“National aspirations must be respected; people may now be dominated and governed only by their own consent. Self-determination is not a mere phrase; it is an imperative principle of action.”).
Miklós Horthy, the Regent of Hungary, saw the opportunity and asked his friends Benito Mussolini and Adolf Hitler to put pressure on Romania to give up Transylvania. His alliance with Nazi Germany had previously made possible other territorial gains – Southern Czechoslovakia in 1938, and Subcarpathia in 1939. Foreign Ministers Joachim von Ribbentrop of Germany and Galeazzo Ciano of Italy met on 30 August 1940 at the Belvedere Palace in Vienna and simply produced a map detailing what the settlement was to be: North-West Transylvania, a land of 43,492 km², was given to Hungary. When he saw the map, the Romanian Foreign Minister Mihail Manoilescu collapsed and had to be revived.
According to the census of 1930, the total population in North-West Transylvania was 2,393,300: Romanians – 1,176,900 (50%); Hungarians – 912,500 (38%); Germans – 68,300; Jewish – 138,800 (one year after the Vienna Diktat, the Jewish population was only 47,400); other – 96,800. These figures are confirmed by the Hungarian historian Árpád E. Varga (“Hungarians in Transylvania between 1870 and 1995”, Teleki Laszlo Foundation, 1999): “The census conducted in 1930 met international statistical requirements in every respect. In order to establish nationality, the compilers devised a complex criterion system, unique at the time, which covered citizenship, nationality, native language and religion”.
To retake Bessarabia and Northern Bukovina, on 22 June 1941 Romania entered the war against the Soviet Union. Three years later, on 23 August 1944, King Michael put Romania’s military capabilities on the Allied side and the Romanian Army ended the war fighting hard to liberate North-West Transylvania, and significantly contributing to the liberation of Hungary, Yugoslavia, Austria and Czechoslovakia. On 25 October 1944, the town of Carei, the last furrow of Romanian land in North-West Transylvania, was freed from foreign occupation.
Until the Victory Day in Europe, some 538,500 Romanian soldiers fought against the Axis, 167,000 of them being killed, wounded or went missing, a contribution ranking Romania fourth behind the USSR, USA and Great Britain in the victory against fascism. In 1959, a year after the Soviet troops left Romania, 25 October became the Day of Romanian Army.
I had the immense privilege to listen King Michael talking about those crucial moments he personally witnessed, when I met His Majesty, sometimes in tête-à-tête, in Brussels and London. I also learnt fascinating stories while talking to Ivor Porter, a British diplomat and SOE operative parachuted in Romania during WW2; in 2008, alongside Jonathan Eyal, director at the Royal United Services Institute, we received from The King’s hand “The Cross of Romania’s Royal Household”.
I always agreed with George Santayana’s aphorism. In the current international context, when Russia’s aggression against Ukraine brought again the clouds of war at the gates of Europe, as a stark reminder of the famous adage of the Roman author Publius Flavius Vegetius Renatus, “Si Vis Pacem, Para Bellum” (“If You Want Peace, Prepare for War”), learning history may once more help avoiding the repetition of dark episodes from the past and a better understanding of the present, in anticipation of the future.
In 1940, the great historian Nicolae Iorga said that Romanians are “a nation abandoned at the crossroad of storms that blow here forever and ever, and will always blow in these places of tempting abundance and of armies’ passage”. Today we are no longer a nation isolated at the crossroad of storms. Romania is now a member of the European Union and NATO, a security provider in its region and a strategic partner of the United States of America, with its armed forces protecting the realm at the highest NATO professional standards.
And, since 1991, confirming the country’s firm commitment to peace, justice and development, over 12,500 Romanian military, police, gendarmerie and close protection teams also served under the United Nations blue flag in 25 peacekeeping missions all over the world, thus giving a new form to the old Latin adage mentioned before: “Si Vis Pacem, Para Pacem” (“If You Want Peace, Prepare for Peace”).
Note: The opinions expressed in this article do not bind the official position of the author.
Recurs la istorie: Ziua Armatei Române
Articol publicat de E.S. Dr. Ion I. Jinga, Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar, Reprezentantul Permanent al României la Consiliul Europei, publicat în Euractiv.ro, Newsflash.ro, AJRP.org și Umbrela Strategică (22.10.2023)
Motto:“Cei care nu își pot aminti trecutul sunt condamnați să îl repete” – George Santayana (filozof hispano-american, “Viața rațiunii”, 1905)
În tragica vară a anului 1940, Europa era devastată de război. Franța capitulase, iar Marea Britanie se afla sub asediul Luftwaffe, după retragerea de la Dunkerque. România se găsea, la rândul său, izolată internațional, cele două țări amintite fiind principalii săi aliați în perioada interbelică.
La 26-27 iunie, guvernul de la București a fost silit să accepte ultimatumurile sovietice și să cedeze Moscovei Basarabia și Bucovina de Nord, două provincii istorice românești ce se uniseră cu Regatul României la sfârșitul Primului Război Mondial, punând astfel în practică principiul autodeterminării popoarelor, proclamat la 11 februarie 1918 de către președintele american Woodrow Wilson (“Aspirațiile naționale trebuie respectate; popoarele pot fi de acum înainte conduse și guvernate doar cu acordul lor. Autodeterminarea nu este doar o frază, ci un principiu de acțiune imperativ”).
Miklos Horthy, regentul Ungariei, a profitat de situația dificilă in care se afla Bucureștiul și le-a cerut prietenilor săi Benito Mussolini și Adolf Hitler să facă presiuni asupra României pentru a renunța la Transilvania. Alianța cu Germania nazistă făcuse deja posibil ca Ungaria să obțină alte câștiguri teritoriale – sudul Cehoslovaciei în 1938 și Transcarpatia în 1939. La 30 august 1940, ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop și omologul său Italian Galeazzo Ciano și-au dat întâlnire la Palatul Belvedere din Viena și au impus împărțirea Transilvaniei, oferind Ungariei partea de nord-vest a acestei provincii românesti. Văzând harta cu noua frontieră, ministrul român de Externe, Mihail Manoilescu, a leșinat.
Conform recensământului din 1930, în Nord-Vestul Transilvaniei locuiau 2.393.300 persoane, dintre care 1.176.900 români (50% din populație), 912.000 unguri (38%), 68.300 germani, 138.000 evrei (la un an după Dictatul de la Viena, populația evreiască se redusese la doar 47.000), 96.800 având alte naționalități. Aceste cifre sunt confirmate de către istoricul maghiar Arpad E. Varga, în lucrarea “Ungurii în Transilvania între 1870 și 1995” (Fundația Teleki Laszlo, 1999), care arată că: “Recensământul făcut în 1930 a corespuns, din toate punctele de vedere, standardelor statistice internaționale. Pentru stabilirea naționalității, recenzorii au conceput un sistem complex de criterii, unic la acea vreme, care includea cetățenia, naționalitatea, limba maternă și religia”.
Pentru redobândirea Basarabiei și Bucovinei de Nord, la 22 iunie 1941 România a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice. Trei ani mai târziu, la 23 august 1944, Regele Mihai a alăturat România puterilor aliate. În perioada imediat următoare, armata română a dezrobit Nord-Vestul Transilvaniei, contribuind apoi la eliberarea Ungariei, Iugoslaviei, Austriei și Cehoslovaciei. La 25 octombrie 1944, a fost eliberat orașul Carei – ultima brazdă de pământ românesc răpit prin Dictatul de la Viena. Din august 1944 și până la Ziua Victoriei în Europa, 583.500 soldați români au luptat împotriva Axei, 167.000 dintre aceștia fiind uciși, răniți sau dați dispăruți. Este o jertfă ce plasează România pe locul patru între țările care au contribuit la înfrângerea fascismului, după Uniunea Sovietică, Statele Unite și Marea Britanie. În 1959, la un an de la retragerea trupelor sovietice din România, data de 25 octombrie a devenit Ziua Armatei Române.
Am avut marele privilegiu de a-l asculta pe Regele Mihai – uneori în tete-a-tete – la Bruxelles și Londra, vorbind despre acele momente cruciale la care a fost deopotrivă actor și martor. Am asistat și la rememorări fascinante ale lui Ivor Porter, fost diplomat britanic și agent al SOE (Special Operations Executive), parașutat în România la sfârșitul anului 1943; în 2008, alături de el și de Jonathan Eyal, director la Royal United Services Institute, am primit din mâna Majestății Sale “Crucea Casei Regale a României”.
Am fost întotdeauna de acord cu aforismul lui George Santayana. În contextul internațional actual, când agresiunea Federației Ruse împotriva Ucrainei a adunat, iarăși, norii negri ai războiului la porțile Europei, ca o aducere aminte a celebrului adagio al scriitorului roman Publius Flavius Vegetius Renatus, “Si Vis Pacem, Para Bellum” (“Dacă vrei pace, pregătește-te de război”), cunoașterea istoriei poate, odată în plus, să ajute la evitarea repetării episoadelor întunecate ale trecutului, la mai buna înțelegere a prezentului și la modelarea viitorului.
În 1940, marele istoric Nicolae Iorga scria că românii sunt un “neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac, și vor bate întotdeauna în aceste locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor…” Astăzi, însă, România nu mai este o țară izolată, sau părăsită la răscrucea furtunilor. România este membră a Uniunii Europene și a NATO, un furnizor de securitate în regiunea din care face parte și un partener strategic al Statelor Unite ale Americii, cu o armată ce îi protejează teritoriul la cele mai înalte standarde profesionale.
Iar, începând cu anul 1991 – confirmând și în acest fel angajamentul ferm al țării în favoarea păcii, justiției și dezvoltării – peste 12.500 militari, polițiști, jandarmi și ofițeri SPP români au servit sub drapelul albastru al ONU, în 25 misiuni de menținere a păcii, în întrega lume, dând astfel un sens nou vechiului adagio latin evocat mai devreme: “Si Vis Pacem, Para Pacem” (“Dacă vrei pace, pregătește-te pentru pace”).
Notă:Opiniile exprimate în acest articol nu angajează poziția oficială a autorului.
Romania at the Council of Europe: A 30-Year Journey
Thoughts by H.E. Dr. Ion I. JINGA, Ambassador Extraordinary and Plenipotentiary, Permanent Representative Council of Europe, published in Euractiv, Act Media and America-Times (28.09.2023)
Motto: “For us and for all who share our civilization and our desire for peace, there is only one duty: Persevere. Persevere towards those objectives which are lighted for us by all the wisdom and inspiration of the past: Persevere”. – Sir Winston Churchill
In the mid ‘90s, as a young diplomat at the Permanent Mission of Romania to the EU, I used to travel from Brussels to Strasbourg to attend European Parliament’ sessions and meet colleagues accredited to the Council of Europe (CoE). I rediscovered those familiar places in 2022, once back to continental Europe after almost 15 years spent in London and New York.
After the fall of the Communist regime in December 1989, joining the European and Euro-Atlantic organizations became a top foreign policy priority for Romania. The accession to the Council of Europe was one of the first steps in this process. On 19 July 1993, the Report of the Parliamentary Assembly of CoE (PACE) stated: “Romania is able and willing to fulfill the provisions of Article 3 of the Statute which stipulates that every member of the Council of Europe must accept the principles of the rule of law and of the enjoyment by all persons within its jurisdiction of human rights and fundamental freedoms”. On 4 October 1993, the Committee of Ministers of CoE launched the “Invitation to Romania to become a member of the Council of Europe” (Resolution (93)37), and the membership became effective on 7 October 1993. Upon accession, Romania entered into a number of commitments which were subject to monitoring by PACE until 1997.
Three decades later, PACE Resolution 2466 of 13 October 2022 on “The honoring of membership obligations to the Council of Europe by Romania” finds that: “Since its accession to the Council of Europe, Romania has made important progress with regard to the functioning of democratic institutions and respect for human rights. The Assembly commends the political will and commitment shown by the Romanian authorities to fully respect their obligation to comply with democratic standards. The Assembly commends Romania for its commitment to protect the rights of persons belonging to national minorities. Romania can be considered as an example of good European practice in this area… Since the invasion of Ukraine by the Russian Federation on 24 February 2022, Romania has faced large flows of refugees from Ukraine. Romania is to be commended on its swift reaction and the help it has given to a large number of people in need of international protection”.
When Russia’s war of aggression against Ukraine erupted in February 2022, Romania became a safe haven and transit point for Ukrainian citizens seeking sanctuary. By September 2023, over six million Ukrainians had sought refuge in Romania. Romania’s solidarity with Ukraine also coagulated a significant humanitarian international support and facilitated the transit of more than 22.5 million tons of Ukrainian agricultural products. After Russia declined, in July 2023, an extension of the UN-backed safe passage deal “Black Sea Grain Initiative”, Romania’s Black Sea port of Constanța emerged as Ukraine’s biggest alternative shipping route.
Romania is a party to more than 100 Conventions of the Council of Europe, including the European Convention on Human Rights, the Framework Convention for the Protection of National Minorities, the European Convention for the Prevention of Torture and Inhuman or Degrading Treatment or Punishment, the Criminal Law Convention on Corruption, and the revised European Social Charter. Thirty years after joining the organization, Romania’s objectives at the Council of Europe focus on consolidating its status as a democratic country, strengthening economic and political cooperation in Europe, promoting peace, stability and security on the continent, and connecting CoE activities with global priorities such as the UN 2030 Agenda for Sustainable Development, and tackling the triple planetary crisis of climate change, pollution and biodiversity loss.
These objectives anticipated the spirit of the 4th Summit of Heads of State and Government of the Council of Europe, held in Reykjavik on 16-17 May 2023, which discussed the future of the organization. A recurrent issue, as Jean-Claude Juncker (then Prime Minister of Luxembourg), noted 21 years ago (PACE, 26 June 2002): “I very often read that the Council of Europe is searching for its identity and trying to find the way to a secure position in the future. At the very time when the Council of Europe has found its identity, it has set out looking for it. There is no need for the Council of Europe to seek a new identity, it only needs to remain faithful to what it has always been”.
Next year CoE will celebrate its 75th anniversary, in the meantime the mankind has become a global village with global challenges requiring global solutions, but the Universal Declaration of Human Rights, adopted by the UN General Assembly (UNGA) on 10 December 1948, keeps its relevance intact. Human rights are universal because everyone is born with and possesses the same rights, regardless of where they live, their gender or race, or their religious, cultural or ethnic background. The Council of Europe played a pioneering global role in developing standards on human rights, democracy and rule of law. Today, a new generation of rights is emerging – those related to environment protection, artificial intelligence, or Metaverse (on 14 September 2023, CoE debated on the “Impact of immersive realities on human rights, rule of law and democracy”).
The Reykjavik Declaration “United around our Values” requests to “strengthen the role of CoE in the evolving European multilateral architecture and in global governance by enhancing its external dimension”. But at a time described by President Joe Biden as an “inflection point in world history… Let’s bend the arc of history for the good of the world because it’s within our power to do it”(UNGA, New York, 19 September 2023), CoE relevance will also depend on the perseverance with which it will invest in the cooperation and the synergy with other international organizations (EU, UN, OSCE, African Union), in a joint effort to make the planet a place where every person can turn their dreams into reality. A once-in-a-generation opportunity to address gaps in global governance and make a multilateral system better positioned to positively impact people’s lives will be the UN Summit of the Future (New York, September 2024). The Council of Europe has to be part of this process.
The Reykjavik Declaration also approaches one of the most pressing environmental risks of our time, the air pollution (UN statistics show that polluted air kills 6.7 million people per year): “Human rights and the environment are intertwined and a clean, heathy and sustainable environment is integral to the full enjoyment of human rights by present and future generations”.
It is a message of political will at a moment which seems to coincide with the beginning of the age of climate lawsuits: on 12 June 2023, the first trial in US history concerning governments responsibility for climate change started in a courtroom in Montana; a court in Hawai’i scheduled a similar trial for 24 June 2024; and in Europe, on 27 September 2023, the Grand Chamber of the European Court on Human Rights had the hearing in a case where the applicants claim that forest fires that occurred in Portugal in the last years are a direct result of global warming and affect their living conditions and health.
These developments may announce a paradigm shift, because until recently the environment degradation was considered in terms of Celsius degrees, tons of CO2 emissions and financial costs, rather than the loss of lives. But as John F. Kennedy once said: “Change is the Law of life, and those who look only to the past or present are certain to miss the future”.
Note: The opinions expressed in this article do not bind the official position of EURACTIV Romania or of EURACTIV Network
România la Consiliul Europei: o călătorie de 30 de ani
Umbrela Strategică – 26 septembrie 2023 15:55
(Un articol al ambasadorului Ion Jinga, șeful Reprezentanţei permanente a României pe lângă Consiliul Europei, trimis Umbrela Strategică)
Motto: “Pentru noi și pentru toți cei care împărtășesc civilizația noastră și dorința noastră de pace, există o singură datorie: perseverență. Perseverență spre acele obiective care ne sunt aduse la lumină de toată ințelepciunea și inspirația trecutului: perseverență.”
Sir Winston Churchill
La mijlocul anilor ’90, ca tânăr diplomat la Misiunea României pe lângă Uniunea Europeană, călătoream adesea de la Bruxelles la Strasbourg pentru a asista la sesiunile Parlamentului European și a întâlni colegi acreditați la Consiliul Europei (CoE). Am redescoperit acele locuri familiare în 2022, după aproape 15 ani petrecuți la Londra și New York.
Odată cu căderea regimului comunist în decembrie 1989, aderarea la organizațiile europene și euroatlantice a devenit o prioritate fundamentală a politicii externe a României, iar admiterea în Consiliul Europei constituia unul din primii pași în acest proces. La 19 iulie 1993, Raportul Adunării Parlamentare a CoE (APCE) aprecia că: “România este capabilă și dorește să îndeplinească prevederile articolului 3 din Statut, care stipulează că fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept, iar toate persoanele aflate sub jurisdicția sa să beneficieze de drepturile și libertățile fundamentale”. La 4 octombrie 1993, Comitetul Miniștrilor al CoE a adresat “Invitația către România de a deveni membră a Consiliului Europei” (rezoluția (93)37), admiterea devenind efectivă la 7 octombrie 1993. La aderare, România și-a asumat o serie de angajamente ce au făcut obiectul monitorizării de către APCE până în 1997.
Trei decenii mai târziu, rezoluția APCE 2466 din 13 octombrie 2022 privind “Onorarea de către România a obligațiior de membru al Consiliului Europei” constata că: “De la aderarea sa la Consiliul Europei, România a făcut progrese importante cu privire la funcționarea instituțiilor democratice și respectarea drepturilor omului. Adunarea Parlamentară laudă voința politică și angajamentul demonstrate de autoritățile române de a-și îndeplini pe deplin obligația de a se conforma standardelor democratice. APCE felicită România pentru angajamentul său de a proteja drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale. România poate fi considerată un exemplu de bune practici europene în acest domeniu… De la invadarea Ucrainei de către Federația Rusă la 24 februarie 2022, România s-a confruntat cu fluxuri mari de refugiați din Ucraina. România trebuie laudată pentru reacția sa promptă și pentru ajutorul pe care l-a acordat unui număr mare de oameni ce au nevoie de protecție internațională.”
Când Rusia a declanșat agresiunea militară împotriva Ucrainei, România a devenit un refugiu sigur și loc de tranzit pentru cetățenii ucrainieni care fugeau din calea războiului. Până în septembrie 2023, peste șase milioane de ucrainieni și-au găsit adăpost în România. România a coagulat, totodată, un sprijin umanitar internațional semnificativ pentru țara vecină și a facilitat tranzitul a peste 22,5 milioane tone de produse agricole ucrainiene. După ce, în iulie 2023, Rusia s-a opus prelungirii acordului “Black Sea Grain Initiative” mediat de ONU, care stabilea un coridor securizat pentru cerealele ucrainiene, portul românesc Constanța a devenit cea mai importantă rută alternativă de transport maritim a Ucrainei.
Astăzi, România este parte la peste 100 convenții ale Consiliului Europei – între acestea, Convenția europeană a drepturilor omului, Convenția – cadru pentru protecția minorităților naționale, Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, Convenția penală privind corupția și Carta socială europeană revizuită. La 30 de ani după aderare, obiectivele României la Consiliul Europei urmăresc consolidarea statutului de țară democratică, întărirea cooperării economice și politice în Europa, promovarea păcii, stabilității și securității pe continent, racordarea activităților CoE la priorități globale precum Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă și soluționarea triplei crize planetare generate de schimbările climatice, poluare și distrugerea biodiversității.
Sunt direcții de acțiune ce au anticipat spiritul celui de-al 4-lea Summit al șefilor de stat și de guvern din statele membre ale Consiliului Europei, desfășurat la Reykjavik la 16-17 mai 2023, care a discutat viitorul organizației. O temă recurentă, așa cum remarca în urmă cu două decenii (APCE, 28 iunie 2002) fostul premier luxembughez Jean-Claude Juncker: “Citesc adesea că Consiliul Europei își caută identitatea și încearcă să găsească o cale pentru o poziție sigură în viitor. De fapt, Consiliul Europei a început să își caute identitatea chiar din momentul în care o stabilise. Consiliul Europei nu are, însă, nevoie de o nouă identitate, el trebuie doar să rămână fidel față de ceea ce a fost dintotdeauna.”
Anul viitor CoE își va sărbători cea de-a 75-a aniversare, între timp omenirea a devenit un sat global cu provocări globale ce necesită soluții globale, însă Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU (AGONU) la 10 decembrie 1948, și-a păstrat intactă relevanța. Drepturile omului sunt universale deoarece fiecare om se naște cu aceleași drepturi, indiferent de locul în care trăiește, de sex ori de rasă, de religie, cultură, sau origine etnică. De-a lungul anilor, Consiliul Europei a jucat un rol de pionierat în dezvoltarea standardelor globale în materie de drepturile omului, democrație și stat de drept. Astăzi, o nouă generație de drepturi se prefigurează la orizont – cele legate de protecția mediului, inteligența artificială, sau Metaverse (la 14 septembrie 2023, CoE a organizat o dezbatere pe tema “Impactul realităților imersive asupra drepturilor omului, statului de drept și democrației”).
Declarația de la Reykjavik “Uniți în jurul valorilor noastre” face apel la “consolidarea rolului CoE în arhitectura multilaterală aflată în evoluție și în guvernanța globală, prin creșterea dimensiunii sale externe”. Relevanța CoE într-o perioadă descrisă de președintele Joe Biden drept “punct de inflexiune în istoria lumii… Haideți să încordăm arcul istoriei pentru binele lumii, pentru că stă în puterea noastră să o facem” (AGONU, New York, 19 septembrie 2023) depinde, însă, și de perseverența cu care organizația va ști să investească în cooperarea și sinergia cu alte organizații internaționale (UE, ONU, OSCE, Uniunea Africană), într-un efort conjugat ca planeta să devină un loc unde fiecare om să își poată transforma visele în realitate.
Summit-ul Viitorului, găzduit de ONU în septembrie 2024, va reprezintă o oportunitate ce apare odată într-o generație pentru soluționarea lacunelor guvernanței globale și adaptarea sistemului multilateral astfel încât să genereze un impact pozitiv asupra vieții oamenilor. Consiliul Europei trebuie să fie parte la acest proces.
Declarația de la Reykjavik abordează și unul dintre cele mai acute riscuri contemporane la adresa sănătății – poluarea aerului (statisticile ONU arată că aerul poluat ucide anual 6,7 milioane persoane): “Drepturile omului și protecția mediului se întrepătrund, un mediu curat, sănătos și sustenabil fiind parte integrantă a exercitării depline a drepturilor omului de către generațiile prezente și viitoare”. Este un mesaj de voință politică, într-un moment ce pare să coincidă cu debutul epocii proceselor climatice în justiție: la 12 iunie 2023, primul proces din istoria SUA privind responsabilitatea guvernelor pentru schimbările climatice a început la un tribunal din statul Montana; un tribunal din Hawai’i are programat un proces similar la 24 iunie 2024; iar în Europa, la 27 septembrie 2023, Marea Cameră a CEDO a avut audierea într-un caz în care reclamanții susțin că incendiile de pădure ce au afectat Portugalia în ultimii ani sunt rezultatul direct al incălzirii globale și le afectează viața și sănătatea.
Toate aceste dezvoltări ar putea anunța o schimbare de paradigmă deoarece, până de curând, degradarea mediului era masurată în grade Celsius, tone de emisii de CO2 sau costuri financiare, mai degrabă decât în pierderi de vieți omenești. Dar, așa cum spunea odată John F. Kennedy:”Schimbarea este legea vieții, iar cei care privesc doar spre trecut sau prezent, sigur vor rata viitorul.”
(Notă: Opiniile exprimate în acest articol nu angajează poziția oficială a autorului).
Sustainable Development in Times of Multiple Crisis
“The fragmentation of our global response and the fragmentation of our world are feeding each other”. Antonio Guterres, UN Secretary-General
ByH.E. Dr. Ion I. Jinga published on April 10, 2023 in The America Times
Born in 2015 from the need to settle the unfinished business of the Millennium Development Goals, the 2030 Agenda for Sustainable Development, with its 17 sustainable development goals (SDGs) and 169 targets set for the period 2016-2030, was thought to be a triumph of multilateralism. To “turbocharge” the 2030 Agenda, in 2021 the UN Secretary-General presented, at the invitation of Member States, the Our Common Agenda report, which encapsulates his vision for the future of international cooperation. Crafted on the basis of consultations involving over 1.5 million people from 147 countries, Our Common Agenda has four headings (strengthening global governance; focusing on the future; renewing the social contract between governments and people; ensuring that the UN is fit for a new era) and represents one of the most far-reaching and comprehensive strategies ever produced by the United Nations.
But recent global crises threaten to derail the SDGs off track and, as the UN Secretary-General warned at the European Council meeting in Brussels, on 23 March 2023: “We have a perfect storm in many developing countries. More hunger, more poverty, less education, less health services in so many parts of the world. It is clear that our international financial system is not fit for purpose to deal with such huge challenge. The Russian invasion of Ukraine is causing tremendous suffering to the people of Ukraine but also having a huge impact globally”.
A study by the Economic Commission for Europe (“Growing Challenges for Sustainable Development: Can the UNECE Region Turn the Tide in 2023?”) reveals the destructive impacts of the current crises on the achievement of the SDGs in Europe: out of the 115 SDG targets for which progress was measured, the region will achieve only 21 targets by 2030, whereas for 79 targets progress has to accelerate, and for 15 targets the trend needs to be reversed.
The year 2023 may be crucial in fixing these crises. On 4 March, after almost 20 years of talks, The High Sea Treaty was finally concluded. On 9 March, the 5th UN Conference on the Least Developed Countries ended with a positive outcome. And on 24 March, the UN Water Conference adopted the Water Action Agenda containing almost 700 commitments to protect “humanity’s most precious global common good”.
From 10 to 19 July, the UN High Level Political Forum on Sustainable Development (HLPF) will discuss on “Accelerating the recovery from the coronavirus disease (COVID-19) and the full implementation of the 2030 Agenda for Sustainable Development at all levels”. The HLPF will also perform reviews of SDGs 6 (Clean Water and Sanitation), 7 (Affordable and Clean Energy), 9 (Industry, Innovation and Infrastructure), 11 (Sustainable Cities and Communities), and 17 (Partnerships for the Goals).
Then, in September, the 2023 SDG Summit – a milestone on the road to the Summit of the Future in 2024 and the mid-point of the period to fulfill the 2030 Agenda – is expected to align national institutions and budgets with the SDGs, deliver tangible progress on SDG financing (the UN Secretary-General has called on the G20 to unlock an SDG Stimulus of at least $500 billion annually to developing countries), and reinvigorate the concept of partnership.
To prepare both the HLPF and the SDG Summit, between March and April the all five UN regional economic commissions organize regional forums on sustainable development, while from March to July the UN Secretariat will release eleven Policy Briefs with concrete ideas for Member States’ consideration. Two briefs were presented on 9 March: first, on “the needs of future generations” (proposing an Envoy for Future Generations, a Political Declaration defining “future generations” and an Intergovernmental Forum for intergenerational thinking and solidarity); second, on “improving the international response to global shocks” (proposing the creation of an Emergency Platform to convene and coordinate key actors in the event of global shocks). Other policy briefs will address the New Agenda for Peace, youth engagement in decision-making, reform of the global financial architecture, work on metrics that go beyond GDP, global digital cooperation, information ecosystem, sustainable use of outer space, progress on education, and strengthening the UN capacities for the 21st century.
These topics reflect António Guterres’ vision on multilateral governance in today’s interconnected and changing world, a perspective first shaped by his 2017 report on “Shifting the management paradigm at the UN: ensuring a better future for all”, which introduced the concept of networked multilateralism: “The UN works hand in hand with regional organizations, international financial institutions, development banks, specialized agencies and civil society, in order to bring multilateralism closer to people”.
It was in this logic that the UNECE Regional Forum on Sustainable Development (Geneva, 29-30 March 2023) gathered over 1000 representatives from 78 countries to discuss on “Ensuring the implementation of the 2030 Agenda for Sustainable in the ECE Region in times of multiple crises“. As the region is further away from fulfilling the 2030 Agenda than it was a year ago, the event pointed out that regional cooperation is essential to achieve the SDGs, that green transformation and digital technologies are needed to cope with pressing challenges and facilitate the shift towards a circular economy, but also that sustainable development cannot be achieved without peace and security.
As the UN Deputy Secretary-General Amina J. Mohammed remarked in her message to the forum: “Our world is facing cascading crises. The lingering effects of Covid-19, the worsening impacts of climate change, and the food, energy and cost of living crises aggravated by the war in Ukraine, have caused untold human suffering and radically changed the development outlook for years to come. We therefore have a duty to act. Initiatives such as the EU Green Deal are paving the path towards a green transition. We must target those policy changes that can have a multiplier effect on key transitions: food systems, energy, digitalization, educational skills. This regional forum is an essential step in crafting a new way forward. Let us meet the tests of our times and realize a vision of the SDGs that is for everyone, everywhere.”
Strasbourg, France, April 2023
H.E. Dr. Ion I. Jinga, is Romania’s Ambassador to Council of Europe
Note: The opinions expressed in this article do not bind the official position of the author.
Image of Romania 