In Memoriam: Commemorating the Fallen

Thoughts by H.E. Dr. Ion I. Jinga, Ambassador, Permanent Representative of Romania to the Council of Europe, published in: Euractiv.ro; marca-ro.ca ajrp.org; inexclusivitate.ro; newsflash.ro; america-times.com; actmedia.eu (16.04.2024)

On 9 and 10 April 2024, impressive military and religious ceremonies took place in the communes of Soultzmatt and Haguenau, France, commemorating 100 years since the inauguration, by King Ferdinand and Queen Maria of Romania, of the Romanian military cemeteries in Alsace. The events were attended by HRH Prince Radu of Romania, Archbishop Joseph, Metropolitan for Western Europe of the Romanian Orthodox Church, Romanian “Invictus” veterans who participated in international missions in Iraq and Afghanistan, ambassadors, diplomats, civilian, religious and military authorities. The honor guard was provided by the Romanian “Michael the Brave 30th Guards Brigade” and the French “Régiment de Marche du Chad”.

The Great War (WWI) was a global one which included Europe, USA, and countries from Asia, Pacific, Middle East and Africa. About 17 million soldiers and civilians were killed between 1914 and 1918. On the East front in Europe, 800,000 Romanian soldiers fought on the Entente side and 335,706 of them made the ultimate sacrifice. 130,000 Romanian civilians also lost their lives. Modern Romania was built on their bones. The dimension of the Great War tragedy was so touching described by the Canadian author and soldier John McCrae in a famous poem: “In Flanders fields the poppies blow / between the crosses, row by row. / We are the Dead. Short days ago, / We lived, felt down, saw sunset glow, / Loved and were loved, and now we lie in Flanders fields”. A glimpse to those times is a necessary sign of gratitude for the memory of the fallen.

In the spring of 1916, Romania was insistently requested by France and Great Britain to enter the war in order to relieve the huge German pressure on the West front. Queen Maria of Romania, who was British by birth and a granddaughter of Queen Victoria, strongly advocated entering the war on the Entente side. The Allies promised to launch an offensive in Greece and to assist Romania against an attack coming from the South of the Danube River. Despite a strategically vulnerable position, Romania intervened in WW I and in August 1916 crossed the Carpathian Mountains into Transylvania, where its soldiers were received as liberators because the province was ethnically and historically Romanian.

As Romanian troops advanced rapidly in Transylvania, Kaiser Wilhelm II of Germany told his aides: “The war is lost” and field marshal Von Hindenburg wrote: “Judging by the military situation, it was to be expected that Romania had only to advance where she wished to decide the world war.” 

But there was no Allied offensive in Greece and no military support on the Danube. The German High Command put on hold all other campaigns, throwing its main weight against Romania, which was simultaneously attacked from three sides. The Romanian Government was forced to withdraw from Bucharest to Iasi, in Moldova. To protect the retreat, a fierce resistance was organized on the peaks of the Carpathians, closed to my native town Campulung Muscel. To make the defense impenetrable, the Romanian High Command brought there the 70th Infantry Regiment formed by inhabitants of the region, who had their families living in villages just behind the frontline. They successfully stopped the advance of much better equipped and trained German Alpine Corps (one of the German commanding officers was the future marshal Erwin Rommel). It was a “Romanian Thermopylae”. A reminder of that terrible battle are the relics of over 2,300 soldiers who rest for eternity in 21 crypts of the impressive Mausoleum on the Mateiaș Mountain. Those who fell prisoners during the retreat were transferred to German prison camps. Thus begins the story of the 2344 Romanian soldiers who died in captivity in Alsace, most of them during the harsh winter of 1917, due to ill-treatment, malnutrition, frost and exhaustion (data engraved on the crosses attests that the number of deaths was 25-30 per day).

In the USA, during the American Civil War, President Abraham Lincoln declared that everyone who died defending the Union must have an individual grave, and on 17 July 1862 established national legislation instituting the system of national cemeteries. Based on this model, at the end of WWI former belligerent states agreed to provide individual and permanent graves, so each soldier who died for his country be genuinely acknowledged as an individual, and his name be preserved forever.

On 30 August 1919, the French village of Soultzmatt donated to Romania, in Val du Pâtre (Shepherd’s Valley), the land needed to bring together the remains of Romanian soldiers dispersed around 35 Alsatian towns and villages. Soultzmatt military cemetery is the largest Romanian necropolis in France, containing the graves of 678 soldiers: 553 individual tombs, and two common graves with the remains of 125 prisoners who died of frost on the night of 27 January 1917. 27 Alsatian families risked their lives to provide food and clothes to Romanian prisoners; all their names were mentioned during the remembrance ceremony on 9 April 2024.

The Soultzmatt cemetery was unveiled on 9 April 1924 by King Ferdinand and Queen Maria of Romania. General Henri Berthelot, military governor of Strasbourg, who during the war led the French military mission in Romania, also attended that ceremony. The Queen placed flowers on each grave and, on the monumental central cross, a marble plaque bears her words: “Romanian soldiers! Far from your homeland for which you sacrificed yourselves, rest in peace, haloed with glory in this land which is not foreign to you”. The next day, the Royal couple attended a similar ceremony at the military cemetery in Strasbourg, where Romanian soldiers were also buried. Between 1969 and 1972, their remains and of those resting in Colmar (in total 472 bodies) were transferred to the Romanian military square “St. George” in Haguenau.

A hundred years on, France and Romania remember together a slice of their common history: the link between the Romanian soldiers who rest in French soil and the compassionate local community which respected the prisoners in both life and death. In September 2023, the Romanian necropolis in Soultzmatt has been included on the UNESCO World Heritage List.

Back in time on the Eastern front, in July 1917, under the command of general (future marshal) Alexandru Averescu, the Romanian Army succeeded in breaking the Austro-Hungarian front in the Battle of Mărăști. German general Von Mackensen promptly launched a counterattack at Mărășești, announcing his superiors “Gentlemen, see you in two weeks in Iasi!”, while the Austro-Hungarian army attacked the Oituz Valley. But both offensives were repelled with heavy losses by Romanians, who in some occasions fought only with the bayonets. The Battle of Marasesti, where almost 22,000 Romanian soldiers lost their lives, is considered “The Romanian Verdun”. In 1918, Romania ended the Great War on the side of the victorious.

When the official ceremonies in Soultzmatt were over, a teenager approached us and introduced himself as “Yann Hoffer, a Franco-Romanian citizen”. Born in Romania and raised in France, he wanted to read his thoughts written for that occasion:

“With boundless emotion, I share a story with you on this day of commemoration. A story impossible to tell. A story forgotten forever. It’s George’s story. George. A common name. An ordinary human being, with a tragic destiny. George was a shepherd. He marveled at the simple things in life: the song of the birds, the soothing presence of the Danube. George never thought that one day he would have to leave his native land. And yet, here and not on the banks of the Danube, was the place where his heart stopped beating on a winter evening. His eyes were focused on the snowflakes that covered the barbed wire with an elegant white coat. Then came the darkness. George that I described to you probably never existed. Maybe his name was John, or Basil. We will never know. If I tried to imagine a portrait of one of the 678 heroes we commemorate today, it is because their stories, all different, are similar. Stories of lives unjustly destroyed by the human madness called “war”. Our duty is not to forget them. History is made of stories and, as Henri Lacordaire reminded us in the 19th century, “history is the memory of the world”. In these uncertain times, when wars rage again, European cohesion is more crucial than ever. As far as I am concerned, as a citizen of tomorrow, I trust this Europe rich in in lessons learned from a sometimes-tragic past. I trust in the future, I trust that George will not have died in vain. Long live the peace!”                                                                           

Note: The opinions expressed in this article no not bind the official position of the author.    

In Memoriam: Comemorându-i pe cei căzuți

Articol semnat de E.S. Dr. Ion I. Jinga, Ambasador, Reprezentant Permanent al României la Consiliul Europei, publicat în: euractiv.ro; asiiromani.eu; marca-ro.ca; ajrp.org; umbrela-strategica.ro; evenimentulmuscelean.ro (17.04.2024)

La 9-10 aprilie 2024, la Soultzmatt și Hageuenau, în Franța, au avut loc impresionante ceremonii militare și religioase de comemorare a 100 ani de la inaugurarea, de către Regele Ferdinand și Regina Maria, a cimitirelor militare românești din Alsacia. Au fost prezenți ASR Principele Radu al României, IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale al Bisericii Ordodoxe Române, veterani români “Invictus” care au participat la misiuni internaționale în Irak și Afganistan, ambasadori, diplomați, autorități civile, religioase și militare din România și Franța. Garda de onoare a fost asigurată de militari din “Brigada de Gardă 30 Mihai Viteazul” și “Régiment de Marche du Chad”.  

Primul Război Mondial – Marele Război – a fost unul global care a inclus Europa, Statele Unite, țări din Asia, Pacific, Orientul Mijlociu și Africa. 17 milioane miltari și civili și-au pierdut viața între 1914 și 1918. În Europa, pe frontul de Est, 800.000 soldați români au luptat de partea Antantei, iar 335.706 dintre ei au făcut sacrificiul suprem, la fel ca și 130.000 civili români. Pe osemintele lor s-a clădit România modernă. Dimensiunea tragediei Marelui Război a fost descrisă emoționant de scriitorul canadian John McCrae, el însuși combatant pe front, într-un poem celebru: “În câmpiile Flandrei macii se leagănă printre rândurile de cruci. / Noi suntem cei morți. Cu câteva zile în urmă / Am trăit, am avut dezamăgiri, am văzut strălucirea apusului, / Am iubit și am fost iubiți, iar acum dormim pe veci în câmpiile Frandrei”. O privire retrospectivă asupra acelor vremuri reprezintă un necesar gest de recunoștință în memoria celor căzuți pentru neam și țară.

În primăvara anului 1916, Franța și Marea Britanie au solicitat insistent României să intre în război, pentru a reduce uriașa presiune germană pe frontul de Vest. Regina Maria a României, care se născuse în Marea Britanie, fiind nepoata Reginei Victoria, era un fervent susținător al intrării în război de partea Antantei. Aliații se angajau, în schimb, să lanseze o ofensivă în Grecia și să ofere României asistență militară împotriva unui atac de peste Dunăre. In ciuda poziției vulnerabile în care se afla, în august 1916 România a intrat în conflagrația mondială, trupele sale trecând Carpații în Transilvania, unde au fost primite ca eliberatori pentru că, etnic și istoric, această provincie era pământ românesc.

Înaintarea rapidă a armatei române în Transilvania l-a determinat pe Împăratul german Wilhelm al II-lea să le spună colaboratorilor: “Războiul este pierdut!”, în timp ce mareșalul Von Hindenburg scria: “Judecând după situația militară, este de așteptat ca România să poată avansa oriunde dorește și să decidă astfel soarta războiului mondial”.

Dar Aliații nu au lansat ofensiva promisă în Grecia, iar sprijinul militar la Dunare a fost inexistent. Înaltul comandament german a oprit orice inițiativă pe celelalte fronturi și și-a concentrat forțele împotriva României, care a fost atacată simultan din trei direcții. În această situație, Guvernul român a fost silit să se refugieze la Iași, în Moldova. Pentru a proteja retragerea, o rezistență feroce a fost organizată pe crestele Carpaților, în apropierea orașului meu natal, Câmpulung Mușcel. Pentru a face apărarea impenetrabilă, Înaltul comandament român a adus Regimentul 70 Infanterie, format din locuitori ai regiunii, ale căror familii se aflau în satele din spatele frontului. Trupele române au reușit să oprească înaintarea Grupului alpin german, mult mai bine echipat (unul dintre ofițerii ce comandau Grupul alpin era viitorul mareșal Erwin Rommel). A fost un adevărat Termopile românesc. Memoria eternă a acelei încleștări teribile o reprezintă cele 21 cripte ale Mausoleului de pe Muntele Mateiaș, la intrarea în Câmpulung Mușcel, unde se odihnesc osemintele a peste 2300 militari români.  Cei căzuți prizonieri au fost transferați în lagăre germane. Așa începe povestea celor 2344 militari români morți în captivitate în Alsacia, cei mai mulți dintre ei în iarna cumplită a anului 1917, datorită tratamentelor inumane, înfometării, gerului și extenuării (datele gravate pe crucile din Soultzmatt arată că numărul morților era de 25-30 în fiecare zi).

În perioada Războiului Civil din Statele Unite, președintele Abraham Lincoln a declarat că oricine iși pierde viața apărând Uniunea trebuie să aibă parte de un mormânt individual și, la 17 iulie 1862, a fost adoptată legislația ce instituia sistemul cimitirelor naționale. Inspirate de acest model, la sfârșitul Primului Război Mondial țările beligerante au căzut de acord să asigure morminte individuale și permenente, astfel încât sacrificiul fiecărui soldat căzut pentru țara sa să fie recunoscut, iar numele său să fie păstrat veșnic.

La 30 august 1919, localitatea franceză Soultzmatt a donat României, în Val du Pâtre (Valea Păstorului), un teren pentru amenajarea unui cimitir unde să fie reunite rămășițele pământești ale militarilor români morți în Alsacia, care fuseseră inițial înhumați pe teritoriul a 35 orașe și comune. Cimitirul militar din Soultzmatt reprezintă cea mai mare necropolă românească din Franța, adăpostind mormintele a 678 soldați: 553 morminte individuale și două morminte comune în care se odihnesc osemintele a 125 prizonieri decedați, toți, în noaptea de 27 ianuarie 1917, din cauza gerului năprasnic. 27 familii alsaciene și-au riscat viața în acea perioadă, pentru a ajuta cu hrană și haine prizonierii români; numele acelor oameni cu suflet au fost amintite la comemorarea din 9 aprilie 2024.

Cimitirul militar din Soultzmatt a fost inaugurat oficial la 9 aprilie 1924, de către Regele Ferdinand și Regina Maria a României. Generalul Henri Berthelot, guvernatorul militar al orașului Strasbourg, cel care în timpul războiului condusese Misiunea mlilitară franceză în România, a fost prezent la ceremonie. Regina Maria a pus atunci câte o floare pe fiecare mormânt, iar în 1933 pe impresionanta cruce centrală a fost amplasată o placă de marmură cu cuvintele suveranei: “Soldați români! Departe de patria voastră pentru care v-ați sacrificat, odihniți-vă în pace, aureolați de glorie, în acest pământ care nu vă este străin.” La 10 aprilie 1924, cuplul regal a participat la o ceremonie similară la cimitirul militar din Strasbourg, unde fuseseră înhumați alți soldați români. Între 1969 și 1972, rămășițele acestora, precum și ale celor îngropați în cimitirul din Colmar, au fost transferate în Careul militar românesc “Sfântul Gheorghe” din orașul Haguenau.

O sută de ani mai târziu, Franța și România comemorează un episod din istoria lor comună: legatura dintre militarii români ce se odihnesc în pământ francez și comunitatea locală care le-a oferit prizonierilor compasiune și respect, în viață și după moarte.

Întorcându-ne înapoi în timp pe frontul de Est, în iulie 1917, sub comanda generalului (viitor mareșal) Alexandru Averescu, armata română reușea să spargă frontul austro-ungar în bătălia de la Mărăști. Generalul german Von Mackensen a lansat imediat un contra-atac la Mărășești, transmițându-le superiorilor săi: “Domnilor, peste două săptămâni ne vedem la Iași!” Simultan, armata austro-ungară a atacat pe Valea Oituzului. Ambele ofensive au fost, însă, respinse cu pierderi grele de către români care, în unela cazuri, au luptat la baionetă. Bătălia de la Mărășești, unde aproape 22.000 militari români și-au pierdut viața, a rămas în istorie drept “Verdunul românesc”. Sfârșitul războiului, în 1918, găsea România de partea învingătorilor.

Când ceremoniile oficiale la cimitirul militar din Soultzmatt s-au încheiat, un adolescent s-a apropiat de noi și s-a prezentat: “Yann Hoffer, cetățean franco-român”. Născut în România și crescut în Franța, dorea să ne citească gândurile sale puse pe hârtie pentru această ocazie. Iată-le:

“Cu nemărginită emoție, vă împărtășesc o poveste în acestă zi de comemorare. O poveste imposibil de povestit. O poveste uitată pentru totdeauna. Este povestea lui Gheorghe. Gheorghe. Un nume obișnuit. O ființă umană obișnuită, cu un destin tragic. Gheorghe a fost cioban. Se minuna de lucrurile simple ale vieții: cântecul păsărilor, prezența liniștitoare a Dunării. Gheorghe nu se gândise niciodată că într-o zi va trebui să își părăsească regiunea natală. Și totuși, aici și nu pe malurile Dunării a fost locul unde inima lui a încetat să mai bată, într-o seară de iarnă. Ochii îi erau pironiți pe fulgii de zăpadă ce îmbrăcau sârma ghimpată cu o haină albă și elegantă. Apoi a venit întunericul. Gheorghe pe care vi l-am descris, probabil nu a existat niciodată. Poate că îl chema Ion, sau Vasile. Nu vom ști niciodată. Dacă am încercat să-mi imaginez un portret al unuia dintre cei 678 eroi pe care îi comemorăm astăzi, este pentru că poveștile lor, toate diferite, sunt similare. Sunt poveștile unor vieți distruse pe nedrept de nebunia omului numită “război”. Datoria noastră este să nu le uităm. Istoria este alcatuită din povești și, așa cum ne amintea Henri Lacordaire în secolul al XIX-lea, “Istoria este memoria lumii”. În aceste vremuri nesigure, când războaiele fac din nou ravagii, coeziunea europeană este mai crucială ca oricând. În ceea ce mă privește, în calitate de cetățean al zilei de mâine, am încredere în această Europă bogată în lecții învățate dintr-un trecut uneori tragic. Am încredere în viitor, am încredere că Gheorghe nu va fi murit în zadar. Trăiască pacea!”

Notă: Opiniile exprimate în acest articol nu angajează poziția oficială a autorului.